Despre colțul cercului

Într-o lume a perfecțiunii geometrice, unde liniile drepte se întâlnesc cu un aer de superioritate, iar pătratele se laudă cu cele patru unghiuri drepte, se ascunde o enigmă, o sursă de ironie fină pentru matematicienii plictisiți: colțul cercului.
Da, ați auzit bine. Nu e o glumă de clasa a cincea, ci o realitate (cel puțin una filosofică, dacă nu euclidiană) pe care toți o ignorăm politicos, de parcă ar fi ruda săracă de la masă.
Cercul, marele egoist al formelor, mereu neted, mereu fluid, se dă rotund și negaționist: „Eu? Colțuri? Niciodată! Sunt simbolul infinitului, al perfecțiunii. Colțurile sunt pentru plebei, pentru triunghiuri și, Doamne ferește, pentru cuburi!”
Dar noi, observatorii critici, știm mai bine. Cercul are un colț. Nu un colț ascuțit și arogant, care să-l jeneze în societate, ci un colț subtil, un colț metafizic, pe care-l păstrează ca pe o mică excentricitate personală.
Unde se află? Oriunde și nicăieri!
Unii susțin că colțul cercului este punctul de contact tangent cu o linie dreaptă, momentul de maximă tensiune unde rotunjimea aproape cedează presiunii formalului. Alții spun că e pur și simplu locul de unde a început desenul, acel punct inițial, neglijat, care poartă încă stigmatul startului.
Dar, de fapt, colțul cercului este cel mai bun loc din tot cercul:
Este locul ideal pentru parcat: Datorită lipsei sale evidente, poliția geometrică nu te poate amenda niciodată pentru „staționare neregulamentară într-un unghi”.
Este scuza supremă: Când o roată se blochează, poți da vina pe Colț: „A, nu merge, sigur a nimerit pe colțul cercului, singurul loc unde forma cedează!”
Este sediul birocrației: Acolo se adună toate documentele despre (pi) care nu au fost încă aprobate și se discută în șoaptă despre posibilitatea de a introduce un „unghi al cercului” de 360.000000000°, circ (doar pentru a fi mai speciali).
Așadar, data viitoare când cineva se va lăuda cu precizia unui cerc, zâmbiți-i superior și întrebați: „Și cum e vremea la voi, la Colț?”
Veți vedea panica în ochii lui. Colțul cercului nu este o eroare, este o ironie fină, o gaură neagră a logicii, care ne reamintește că perfecțiunea este plictisitoare și că până și un cerc are nevoie de un mic unghi (neoficial) pentru a-și păstra secretul și umorul.