Secunde vin, secunde se duc. Secunde vin, secunde se duc, iar eu rămân undeva între bătaia unei inimi și tăcerea ei, între ceea ce am iubit și ceea ce n-am avut curajul să iubesc până la capăt. Timpul trece cu pași de catifea prin încăperile sufletului meu, fără să aprindă lumina, fără să închidă ușile, lăsând în urma lui mirosul dulce-amărui al unor amintiri pe care nici uitarea nu le mai poate atinge fără să plângă.Uneori, am impresia că viața nu este decât o gară în care toate trenurile pleacă înainte să ne fi luat rămas-bun de la cei pe care îi iubim. Ne privim, ne zâmbim, ne promitem că va mai fi timp, că vor mai exista dimineți, că vom avea cândva răgazul să ne spunem toate acele cuvinte pe care le ținem ascunse în adâncul ființei, ca pe niște scrisori pe care ne este teamă să le trimitem. Și totuși, într-o zi, descoperim că unele trenuri nu se mai întorc, că unele ferestre rămân închise pentru totdeauna și că anumite îmbrățișări, pe care le-am crezut obișnuite, erau, de fapt, ultimele noastre miracole.Secunde vin, secunde se duc. Atât de simplu, atât de nemilos. O secundă ne poate dărui o întâlnire, o privire, un sărut pe frunte, un surâs care să ne salveze de la naufragiul unei zile. O altă secundă ne poate lua liniștea, ne poate schimba destinul, ne poate așeza în palmă o absență atât de grea, încât nici toate cuvintele lumii nu mai sunt suficiente pentru a o numi. Și între aceste două secunde, între dar și pierdere, între început și sfârșit, ne petrecem viața, asemenea unor frunze purtate de un vânt pe care nu-l vedem, dar ale cărui mâini le simțim pretutindeni.Ah, dacă timpul ar avea milă de oameni! Dacă ar ști să se oprească măcar atunci când doi ochi se privesc cu adevărat, când o mamă își strânge copilul la piept, când cineva rostește, cu glasul tremurând, nu pleca, mai stai puțin. Dacă ar înțelege că există clipe care nu trebuie măsurate, ci trăite până la ultima picătură de lumină, până când sufletul, obosit de atâta fericire, ar putea să adoarmă în brațele unei alte ființe fără să se teamă de dimineață.Dar timpul nu cunoaște rugăminți. El trece pe lângă noi cu nepăsarea unui flaut care cântă într-o grădină pustie. Își lasă melodia pe umerii serii, o risipire de note triste, un cântec aproape stins, în care parcă îl aud pe Verlaine suspinând prin ploaie, printre arborii desfrunziți, acolo unde toamna nu mai este un anotimp, ci o stare a inimii. Și plouă. Plouă peste ferestrele copilăriei, peste fotografiile îngălbenite, peste scrisorile pe care nu le-am mai primit, peste numele pe care le rostim în șoaptă, ca să nu tulburăm somnul celor care au plecat din viața noastră, dar n-au izbutit să plece din noi.Câtă tristețe încape într-o secundă, Doamne, și câtă eternitate poate încăpea într-o lacrimă!Mă gândesc la toate versiunile mele care au rămas în urmă. La copilul care credea că oamenii sunt făcuți să rămână. La adolescentul care confunda iubirea cu veșnicia. La omul care a zâmbit atunci când ar fi vrut să plângă și care a spus sunt bine tocmai în zilele în care sufletul său ar fi avut nevoie să fie întrebat încă o dată, cu blândețe: dar tu, cu adevărat, cum ești? Toți acești oameni trăiesc undeva în mine, fiecare cu vârsta lui, cu speranțele lui, cu rănile pe care nu le-a arătat nimănui. Și uneori, în nopțile în care liniștea devine prea adâncă, îi aud vorbind unii cu alții, asemenea unor străini care se recunosc într-o gară pustie.Poate că îmbătrânirea nu înseamnă să adunăm ani, ci să învățăm să ne despărțim. Să ne despărțim de iluzii fără să devenim cinici, de oameni fără să devenim de piatră, de trecut fără să-l urâm, de noi înșine fără să ne pierdem cu totul. Să acceptăm că nu toate florile înfloresc pentru a fi culese, că nu toate iubirile sunt menite să dureze și că uneori tocmai ceea ce nu am putut păstra ajunge să ne definească cel mai profund.Și totuși, în ciuda acestei tristeți care se așază peste lucruri ca o ceață albastră, continui să cred în frumusețea secundelor. Într-o rază de soare care se oprește pe marginea unei cărți. În mirosul pământului după ploaie. Într-un om care îți ascultă tăcerea fără să se grăbească s-o umple. Într-o mână întinsă fără explicații. Într-un poem scris la miezul nopții, când lumea doarme, iar sufletul, în sfârșit, nu mai trebuie să se prefacă puternic.Poate că nu suntem aici pentru a învinge timpul. Poate că suntem aici pentru a-l îmblânzi prin iubire, prin bunătate, prin acele gesturi mărunte care nu vor apărea în nicio cronică și nu vor schimba istoria lumii, dar vor schimba, pentru o clipă, istoria unui suflet. Poate că adevărata noastră nemurire nu stă în ceea ce lăsăm scris pe hârtie, nici în numele pe care ni-l așază posteritatea pe buze, ci în felul în care cineva își va aminti de noi într-o dimineață oarecare, când va simți un parfum familiar, va auzi o melodie veche și, fără să știe de ce, va zâmbi printre lacrimi.Secunde vin, secunde se duc. Iar eu aș vrea să pot opri măcar una dintre ele, nu pentru a deveni nemuritor, ci pentru a mai privi o dată în ochii celor pe care i-am iubit. Pentru a le spune că mi-au fost lumină chiar și atunci când eu nu mai știam să văd. Că absența lor nu a șters nimic, ci a mutat totul într-un loc mai adânc al ființei mele. Că unele suflete nu se pierd niciodată cu adevărat; ele devin felul în care privim ploaia, felul în care ne doare toamna, felul în care tresărim când cineva ne rostește numele cu tandrețe.Și poate că, într-o seară îndepărtată, când ultimele lumini se vor stinge pe străzile lumii, voi înțelege, în sfârșit, că timpul nu mi-a furat viața, ci mi-a arătat, secundă după secundă, cât de prețioasă era. Că fiecare despărțire a ascuns în ea o lecție despre prezență, că fiecare lacrimă a păstrat ceva din iubirea care a provocat-o și că fiecare clipă pierdută a continuat să trăiască, nevăzută, în omul care am devenit.Până atunci, voi rămâne aici, cu inima deschisă către ceea ce vine și cu sufletul întors, din când în când, către ceea ce a fost. Voi scrie despre ploaie, despre singurătate, despre iubirile care nu se mai întorc și despre oamenii care ne rămân în sânge chiar și după ce nu ne mai rămân alături. Voi scrie fiindcă uneori cuvintele sunt singura formă de tandrețe pe care o putem oferi unei lumi grăbite. Voi scrie pentru ca măcar o secundă din această trecere să capete glas, pentru ca ceva din noi să nu se risipească fără urmă.Iar când noaptea își va apleca fruntea peste fereastra mea, voi asculta tăcerea și voi înțelege că viața nu ne cere să păstrăm toate secundele, ci să fim cu adevărat prezenți în cele care ne sunt dăruite.Fiindcă secundele vin, secundele se duc.Dar iubirea, atunci când a fost adevărată, nu pleacă odată cu ele.Rămâne în noi, ca o melodie tristă pe care n-o mai putem cânta până la capăt, dar pe care sufletul o recunoaște întotdeauna.Ca o ploaie de toamnă care nu mai cade nicăieri și totuși ne udă, pentru totdeauna, inima.

Ce se întâmplă cu suferința atunci când este obligată să devină limbaj?

Există o suferință care nu cere să fie spusă. Ea stă în noi asemenea unei camere în care nu mai intră nimeni. Nu are nevoie de explicații, de martori, de metafore. Nu caută un cititor și nu așteaptă să fie transformată în ceva care să poată fi înțeles. Există pur și simplu, în forma ei tăcută, aproape animalică, asemenea unei prezențe pe care o simți înainte de a o putea numi. Și poate că prima greșeală a poetului este tocmai aceea de a crede că tot ceea ce doare trebuie spus. Nu tot ce ne rănește devine poezie. Unele lucruri rămân în noi fără nume. Unele dureri refuză alfabetul. Unele pierderi nu pot fi reduse la o propoziție, pentru că orice propoziție ar însemna deja o diminuare a lor. Există experiențe în fața cărora limbajul nu este suficient de încăpător. Cuvintele vin, se așază unele lângă altele, încearcă să construiască o ordine, iar suferința le privește dinăuntru și le spune că nu au înțeles nimic. Și totuși scriem. Scriem tocmai pentru că nu putem spune. Aceasta este una dintre contradicțiile fundamentale ale poeziei: cuvântul se naște din neputința cuvântului. Poate că poezia nu începe atunci când avem ceva de spus, ci atunci când ceea ce avem de spus nu mai poate încăpea în limbajul obișnuit. Atunci când „mă doare” nu mai este suficient. Atunci când „mi-e dor” nu mai poate măsura absența. Atunci când „te iubesc” devine atât de mic în raport cu ceea ce simțim, încât începe să ne fie rușine de simplitatea lui. Atunci apare poezia. Nu ca ornament al suferinței, ci ca încercare de a-i construi o formă. Dar ce se întâmplă cu suferința în clipa în care o obligăm să devină limbaj? Se schimbă. Aceasta este tragedia și, poate, frumusețea poeziei. Durerea pe care am trăit-o și durerea pe care am scris-o nu mai sunt niciodată aceeași durere. Între ele se află cuvântul. Cuvântul este o rană care a învățat să vorbească, dar și o distanță pe care o construim între noi și ceea ce ne-a rănit. Când scriu despre o suferință, nu mai sunt în întregime în interiorul ei. O privesc. O așez pe hârtie. O mut din mine într-un spațiu în care poate fi citită de un străin. Într-un anumit sens, scrisul mă trădează: ia ceva care a fost numai al meu și îl face accesibil celorlalți. Dar, în același timp, mă salvează de imposibilitatea de a-l purta singur. Poate că aceasta este una dintre cele mai misterioase funcții ale poeziei: ea nu vindecă neapărat suferința, ci îi schimbă locul. Ceea ce era închis în mine ajunge într-un poem. Ceea ce era fără formă primește o margine. Ceea ce era numai țipăt primește ritm. Ceea ce nu putea fi privit începe să poată fi privit. Și poate că acesta este primul sens al scrisului: nu să distrugă durerea, ci să-i permită să existe fără să ne distrugă în întregime. Dar există și un pericol. În clipa în care suferința devine limbaj, ea poate deveni frumoasă. Iar aici începe una dintre cele mai dificile probleme morale ale poeziei. Ce facem cu frumusețea unei dureri? Cum putem transforma o experiență care ne-a sfâșiat într-o succesiune de imagini, fără să transformăm suferința în spectacol? Există o tentație teribilă a poetului: să-și estetizeze rănile. Să le transforme în imagini memorabile. Să le facă atât de frumoase încât să uite, pentru o clipă, că în spatele lor a existat ceva care a durut cu adevărat. Un poem poate fi foarte frumos și foarte nedrept. Poate fi perfect construit și, în același timp, să mintă. Pentru că nu orice frumusețe este adevăr. Uneori, cea mai mare trădare pe care o poate face poetul față de propria suferință este să o facă prea frumoasă. Există o frumusețe care apropie cititorul de rană și există o frumusețe care o acoperă. Între cele două se află responsabilitatea poetului. Eu nu cred că poezia trebuie să fie o fotografie fidelă a durerii. Dacă ar fi astfel, ar trebui să renunțăm la metaforă, la ritm, la imaginație, la toate acele instrumente prin care experiența interioară capătă o formă nouă. Poezia nu reproduce suferința. O transformă. Dar orice transformare presupune o pierdere. Când scriu „noapte”, noaptea mea reală dispare. Când scriu „singurătate”, singurătatea pe care am trăit-o nu mai este numai a mea. Când scriu „moarte”, moartea despre care vorbesc devine altceva decât moartea pe care am întâlnit-o în gând. Cuvântul nu păstrează lucrurile intacte. Le schimbă. De aceea, poetul nu este un simplu depozitar al propriilor suferințe. El este un transformator al lor. Primește ceva brut și trebuie să-i găsească o formă. Uneori forma este un vers. Alteori este tăcerea dintre două versuri. Uneori este o imagine. Alteori este refuzul imaginii. Și cred că am început să înțeleg că un poet nu este cu adevărat matur atunci când știe să spună totul, ci atunci când știe ce trebuie să nu spună. Tăcerea nu este absența poeziei. Uneori tăcerea este forma ei cea mai înaltă. Există cuvinte pe care le scriem pentru că nu le putem rosti și există cuvinte pe care nu le scriem tocmai pentru că știm că, dacă le-am scrie, am pierde ceva esențial din adevărul lor. Între aceste două categorii se naște poemul. Poemul este această negociere imposibilă între ceea ce vrem să spunem și ceea ce limbajul ne permite să spunem. De aceea, uneori simt că un poem nu este ceea ce am reușit să spun, ci ceea ce a rămas imposibil de spus după ce am terminat de scris. Poate că adevărata suferință nu locuiește în cuvintele poemului, ci în spațiul pe care cuvintele îl lasă gol. Acolo unde cititorul simte că există ceva ce nu i se va explica niciodată. Acolo unde poemul se oprește înainte de concluzie. Acolo unde o imagine rămâne deschisă. Acolo unde o propoziție nu mai continuă. Acolo unde poetul tace. M-am întrebat uneori dacă scriem despre ceea ce ne doare pentru a ne elibera sau pentru a păstra ceea ce ne doare. Poate că facem ambele lucruri. Scrisul este și desprindere, și conservare. Punând o durere în cuvinte, încerc să o scot din mine. Dar, punând-o în cuvinte, îi construiesc și un loc în care să rămână. Un poem este, într-un anumit sens, un mausoleu al unei experiențe. Nu pentru că experiența ar fi moartă, ci pentru că poemul îi permite să continue să existe după ce forma ei inițială a dispărut. Poate că de aceea unele poeme ne supraviețuiesc. Noi uităm exact ce am simțit. Ele nu uită. Noi îmbătrânim. Ele rămân. Noi ne schimbăm. Ele păstrează o versiune a noastră pe care poate că nici nu o mai recunoaștem. Când mă întorc la un poem vechi, nu mă întâlnesc întotdeauna cu mine însumi. Uneori mă întâlnesc cu cineva care am fost și pe care nu-l mai pot salva, dar pe care îl pot încă asculta. Aceasta este una dintre puterile și cruzimile poeziei. Ea conservă nu doar frumusețea, ci și vulnerabilitatea. Păstrează ceea ce, în viața obișnuită, am fi vrut să uităm. Dar există și o altă întrebare. Ce se întâmplă cu suferința după ce poemul este citit de altcineva? Atunci ea nu mai aparține numai celui care a scris-o. Cititorul vine cu propriile pierderi, cu propriile absențe, cu propriile camere închise, și citește poemul prin ele. Poate că aceasta este adevărata transformare. Eu scriu despre o anumită durere. Tu citești despre a ta. Între noi se află un poem care nu mai aparține niciunuia dintre noi. În această întâlnire, suferința devine comună fără să devină identică. Și poate că literatura este una dintre puținele forme prin care doi oameni pot împărtăși aceeași rană fără să fi trăit aceeași viață. Nu trebuie să fi pierdut ceea ce am pierdut eu pentru a înțelege un poem despre pierdere. Nu trebuie să fi iubit persoana pe care am iubit-o pentru a recunoaște în versurile mele propriul dor. Nu trebuie să fi trecut prin noaptea mea pentru a înțelege întunericul. Poezia nu ne oferă experiențe identice. Ne oferă posibilitatea de a ne recunoaște unii în ceilalți. Și poate că acesta este unul dintre puținele lucruri care justifică existența ei. Am început să cred că poezia nu este arta de a transforma suferința în frumusețe. Este arta de a transforma suferința în adevăr fără a-i lua dreptul de a rămâne suferință. Pentru că există tentația de a încheia orice poem cu o revelație. Să spunem că durerea ne-a făcut mai puternici. Că pierderea ne-a învățat ceva. Că timpul vindecă. Că din întuneric se naște lumina. Poate. Dar nu întotdeauna. Uneori durerea nu ne învață nimic. Uneori doar doare. Și cred că poezia trebuie să aibă curajul de a nu transforma fiecare rană într-o lecție. Nu orice suferință are o morală. Nu orice pierdere are un sens ascuns. Nu orice întuneric este pregătit să nască lumină. Uneori singurul adevăr pe care îl putem spune este că am fost răniți și că nu știm de ce. Iar această neștiință poate fi mai adevărată decât orice concluzie. Poetul nu este un profet al sensului. Uneori este doar martorul absenței lui. Poate că de aceea mă întorc mereu la cuvinte. Nu pentru că aș avea încredere deplină în ele. Ci tocmai pentru că nu am. Scriu pentru că mă îndoiesc de limbaj. Scriu pentru că fiecare cuvânt mi se pare prea mic și, în același timp, indispensabil. Scriu pentru că între ceea ce simt și ceea ce pot spune există întotdeauna o distanță pe care nu o voi putea închide. Iar poezia este încercarea de a construi un pod peste această distanță, știind că podul nu va ajunge niciodată până la celălalt mal. Poate că aceasta este condiția poetului. Să construiască ceea ce știe că nu va fi niciodată complet. Să numească ceea ce refuză să fie numit. Să vorbească în numele tăcerii. Să accepte că fiecare cuvânt salvează ceva și pierde altceva. Să nu uite că frumusețea poate deveni uneori o formă de minciună. Să nu uite că adevărul poate fi uneori atât de simplu încât aproape nu mai seamănă cu literatura. Și, mai ales, să nu uite că înainte de a deveni metaforă, suferința a fost viață. Ce se întâmplă, atunci, cu suferința atunci când este obligată să devină limbaj? Nu dispare. Nu se vindecă. Nu se justifică. Nu devine mai puțin adevărată. Își schimbă doar forma. Intră în cuvinte, iar cuvintele o poartă mai departe decât ar fi putut-o purta trupul. Uneori o micșorează. Alteori o amplifică. Uneori o falsifică. Alteori îi găsesc, pentru prima dată, chipul. Iar dacă poezia are o salvare, ea nu se află în faptul că ne scapă de ceea ce ne doare. Se află în faptul că ne învață să privim ceea ce ne doare fără să mai fugim imediat de el. Poate că acesta este rostul poemului. Nu să spună: „Iată ce am suferit.” Ci: „Iată ce a făcut suferința din mine atunci când am încercat să o spun.” Iar între aceste două propoziții se află tot ceea ce numim poezie. Un om. O rană. Un cuvânt. Și tăcerea enormă dintre ele.

Poetul în societatea contemporană.

Doamnelor și domnilor,

Aș vrea să încep prin a vă pune o întrebare care, la prima vedere, poate părea aproape naivă: mai avem nevoie de poeți?
Nu vă întreb dacă mai avem nevoie de poezie în sensul în care această întrebare apare, de obicei, în discursurile festive despre cultură. Nu vreau să spun că poezia este frumoasă, că ne înnobilează sufletește sau că trebuie să o iubim pentru că așa ne recomandă tradiția.
Vreau să pun întrebarea mult mai direct.
Mai este poetul necesar societății contemporane?
Mai este el necesar într-o lume în care avem acces, în câteva secunde, la aproape orice informație? Într-o lume în care putem vorbi simultan cu oameni aflați la mii de kilometri distanță? Într-o lume în care inteligența artificială poate genera texte, imagini și muzică? Într-o lume în care fiecare dintre noi poate deveni, într-un fel sau altul, producător de conținut?
Și mai ales: ce poate face poetul astăzi și nu poate face altcineva în locul lui?
Cred că aceasta este întrebarea de la care trebuie să pornim, nu pentru a apăra poezia cu orice preț și nici pentru a transforma poetul într-un personaj privilegiat al culturii.
Ci pentru a înțelege dacă, într-o societate care se schimbă atât de repede, mai există un loc real pentru omul care își dedică viața cuvintelor.
Eu cred că există.
Și cred că acest loc este mai important decât pare.

1. Într-o lume care întreabă mereu „La ce folosește?”, ce mai poate face poezia, ne întrebăm cât produce o investiție, cât de eficient este un sistem, cât timp economisim, câți oameni folosesc un serviciu, câte rezultate poate genera un proiect.
Este firesc să ne intereseze eficiență, dar există un pericol atunci când transformăm eficiența în singura măsură a valorii.
Și aici începe problema poetului.
Dacă mă întrebați la ce folosește un poem, nu vă pot răspunde în aceiași termeni în care v-aș răspunde dacă m-ați întreba la ce folosește un pod.
Un pod leagă două maluri, un medic tratează o boală, un inginer proiectează o clădire, dar ce face un poet?
Poate că răspunsul cel mai sincer este acesta: poetul ne ajută să vedem ceea ce, fără limbaj, am trece cu vederea.
Și poate că acest lucru nu este puțin.
Vă propun să ne gândim pentru o clipă la felul în care trăim.
Suntem bombardați cu informație, vedem mii de imagini, cităm sute de opinii, primim notificări, răspundem la mesaje, trecem de la o știre la alta, de la un videoclip la altul, de la o conversație la alta. Totul se întâmplă repede, foarte repede.
Dar întrebarea este: mai avem timp să observăm?
Pentru că a vedea nu înseamnă neapărat a observa.
Putem trece pe lângă un om în fiecare zi fără să-i vedem chipul.
Putem locui într-un oraș ani întregi fără să-i înțelegem singurătatea.
Putem vorbi aceeași limbă și să nu mai știm ce înseamnă cuvintele pe care le folosim.
Poetul vine tocmai aici!
El încetinește, el privește, el ascultă, el ia un cuvânt pe care noi îl folosim mecanic și încearcă să-i redea greutatea.
De aceea, eu nu cred că poezia este inutilă.
Cred că poezia este neinstrumentalizabilă.
Și poate că într-o lume în care totul trebuie transformat într-un instrument, acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate apăra poetul.

Aș vrea să vă propun să privim poetul și dintr-o altă perspectivă. Nu doar ca pe un creator de texte.
Ci ca pe un om care lucrează cu limba.
Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai mari responsabilități ale poetului.
Noi trăim prin cuvinte. Cu ajutorul lor iubim. Cu ajutorul lor cerem. Cu ajutorul lor mințim. Cu ajutorul lor ne apărăm. Cu ajutorul lor construim relații. Cu ajutorul lor ne justifică. Cu ajutorul lor putem manipula. Și tot cu ajutorul lor putem spune adevărul.
De aceea, degradarea limbajului nu este o problemă minoră. Atunci când cuvintele își pierd sensul, și realitatea devine mai greu de înțeles.
Vă dau un exemplu simplu.
Dacă numim frica „prudență”, am schimbat deja felul în care privim frica.
Dacă numim indiferența „pragmatism”, ea începe să pară acceptabilă.
Dacă numim conformismul „adaptare”, conformismul devine virtute.
Dacă numim excluderea „selecție”, nu mai vedem omul care a fost exclus. Cuvintele nu sunt neutre.
Ele pot ascunde realitatea sau o pot scoate la lumină.
Poetul lucrează tocmai asupra acestei granițe.
El întreabă: Ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt?
Ce am uitat din el? Ce am ascuns în el? Ce am început să folosim automat? Ce nu mai auzim?
Eu cred că un poet bun este, într-un anumit sens, un paznic al limbajului, nu pentru că el ar deține adevărul despre limbă, ci pentru că refuză să o lase să devină complet automată.
Vreau să vă vorbesc apoi despre memorie.
Ce este această?!
Fiecare societate are o memorie oficială.

Avem arhive, avem documente, avem manuale, avem monumente, avem date, vem statistici, foarte bine!
Dar există și o altă memorie.
O memorie care nu poate fi arhivată ușor.

Cum mirosea o casă, cum arăta o stradă într-o anumită iarnă, cum vorbea o bunică, cum aștepta un copil întoarcerea tatălui, cum se simțea un om într-un oraș în care nu mai avea loc și așa mai departe.
Exact aici intervine poetul!
Istoria ne poate spune ce s-a întâmplat.
Poezia poate încerca să ne spună cum a fost să trăiești ceea ce s-a întâmplat. Și cred că diferența este esențială.
Nu vreau să pun poezia deasupra istoriei dar nici istoria deasupra poeziei. Ele au funcții diferite.
Dar o societate care își păstrează numai memoria oficială riscă să uite memoria afectivă iar poetul poate păstra tocmai această memorie.
De aceea, atunci când un poet scrie despre epoca sa, el nu consemnează doar prezentul, el lasă o mărturie pentru cei care vor veni.
Poate că noi nu vom mai fi aici.
Poate că orașele noastre vor arăta altfel.
Poate că tehnologiile noastre vor dispărea.
Poate că multe dintre lucrurile care ni se par importante astăzi nu vor mai interesa pe nimeni, dar un vers poate rămâne.
Și, peste zeci de ani, cineva îl poate citi și spune: „Așa trebuie să fi fost.”
Aud uneori că poezia este subiectivă și, prin urmare, nu poate spune adevărul. Eu cred că trebuie să fim mai atenți.
Poezia nu spune adevărul în același fel în care îl spune un document. Nu acesta este rolul ei.
Dar există forme de adevăr pe care literatura le poate face vizibile. Poate că fiecare dintre dumneavoastră a avut experiența aceasta.
Citiți un poem și, dintr-odată, găsiți acolo ceva ce ați simțit cândva, dar nu ați știut să formulați, și spuneți:
„Da. Exact asta am simțit! ”
În acel moment, poemul nu v-a oferit o informație, v-a oferit o recunoaștere.
Iar recunoașterea este o formă de cunoaștere.
Poetul poate lua o experiență individuală și o poate transforma într-o experiență comună.
Un om suferă singur, poetul pune suferința în cuvinte pe când cititorul o recunoaște, și, pentru o clipă, doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată devin contemporani ai aceleiași emoții.
Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai puternice lucruri pe care le poate face literatura.
Vă invit să privim apoi lumea în care trăim.
Este o lume dominată de imagini.
Telefonul pe care îl ținem în mână poate produce, în câteva minute, mai multe imagini decât putea produce un om într-o întreagă viață cu un secol în urmă.
Într-o epocă a manipulării informaționale, capacitatea de a citi profund este fundamentală.
Un om care nu poate citi dincolo de suprafața unui text poate fi foarte ușor manipulat. Poetul, prin urmare, nu este doar un creator. Poate deveni și un educator al atenției.

Vreau să spun ceva care poate părea provocator.
Poetul are dreptul să fie inutil.
Nu inutil în sensul de lipsit de valoare, ci inutil în sensul de neobligat să justifice fiecare poem printr-un beneficiu imediat. Nu tot ceea ce este important trebuie să fie util.
Există lucruri care fac parte din condiția noastră umană tocmai pentru că nu pot fi reduse la o funcție, însă poezia aparține acestei zone. Și poate că într-o lume în care totul este evaluat, clasificat și monetizat, dreptul la inutilitate devine un drept profund uman.
Și aici ajung la o chestiune delicată.
De ce poetul bun este atât de rar? Pentru că a scrie versuri este relativ ușor. A scrie poezie adevărată este foarte greu.
Talentul este necesar, dar talentul nu ajunge.
Trebuie lectură, trebuie cultură, trebuie disciplină, trebuie experiență, rebuie răbdare, trebuie capacitatea de a te îndoi de propriul text.
Și mai trebuie ceva: trebuie să accepți că nu orice emoție pe care o ai merită să devină poem.
Poetul trebuie să învețe să transforme experiența în formă.
Să transforme durerea în limbaj.
Să transforme memoria în construcție.
Să transforme sentimentul în expresie.
Și apoi să elimine tot ceea ce este inutil.
Poate că adevărata muncă a poetului începe atunci când încetează să creadă că orice lucru pe care îl scrie este important. Un poet trebuie să învețe să se cenzureze artistic, nu politic.
Să taie. Să renunțe. Să rescrie.
Să accepte că uneori un poem la care a lucrat luni întregi trebuie abandonat.
Aceasta este disciplina literaturii.

Astăzi există o altă confuzie pe care trebuie să o discutăm: confundăm foarte ușor vizibilitatea cu valoarea.

Un autor poate avea mii de urmăritori.
Poate apărea permanent online. Poate fi foarte prezent în spațiul public, și totuși, peste câțiva ani, opera lui poate să nu mai însemne aproape nimic.
Un alt autor poate avea foarte puțini cititori.
Poate să nu fie vizibil.
Poate să nu apară în fiecare săptămână în spațiul public, dar poate scrie ceva care va rămâne.
Nu spun că obscuritatea înseamnă automat valoare, ar fi o altă prejudecată.
Spun doar că vizibilitatea și valoarea sunt lucruri diferite.
Literatura măsoară rezistența în timp, iar timpul este unul dintre puținele jurii pe care nu le putem influența.

Cred că literatura are un mare avantaj asupra epocii noastre. Aceasta nu se grăbește.
Un poem poate fi citit peste cincizeci de ani. O carte poate fi redescoperită după un secol. Un autor ignorat în timpul vieții poate deveni important după moarte.
Această întârziere este incomodă pentru instituții.
Instituțiile vor rezultate, vor cifre, vor indicatori.
Dar literatura funcționează pe termen lung.
Uneori nu știm dacă o carte este importantă în momentul în care apare. Uneori avem nevoie de timp.
De aceea, politica culturală trebuie să accepte riscul.
Dacă finanțăm numai ceea ce știm deja că va avea succes, nu mai finanțăm viitorul, finanțăm ceea ce este deja validat.
Iar o cultură vie are nevoie și de necunoscut.

Poetul român nu mai trăiește într-un spațiu închis.

Poezia română poate circula, poate fi tradusă, dar trebuie să avem grijă să nu confundăm internaționalizarea cu adaptarea la imaginea pe care alții o au despre noi.
Nu trebuie să devenim exotici pentru a fi interesanți.
Nu trebuie să scriem despre România într-un anumit fel doar pentru ca România să fie „vandabilă”.
Universalitatea nu înseamnă să renunți la particular. Dimpotrivă.
Uneori, tocmai lucrul cel mai particular devine universal.
Un sat poate deveni universal. O mamă poate deveni universală. O copilărie poate deveni universală. O frică poate deveni universală.
Un poet nu trebuie să-și abandoneze identitatea pentru a fi înțeles. Trebuie să găsească forma prin care identitatea lui poate deveni comunicabilă.

Vreau să mă opresc puțin asupra singurătății.
Pentru că mi se pare una dintre marile probleme ale prezentului. Avem mai multe posibilități de comunicare decât oricând, și, totuși, mulți oameni se simt singuri.
Putem avea sute de contacte și să nu avem cu cine vorbi despre ceea ce contează. Putem fi permanent conectați și profund izolați.
Poetul nu poate rezolva această problemă, ar poate să o numească.
Și uneori, atunci când dai un nume unei suferințe, ea devine mai puțin singuratică.
Dacă citesc un poem despre o durere pe care am crezut că numai eu am trăit-o, descopăr că nu sunt singur.
Aceasta este una dintre cele mai extraordinare forme de comunicare pe care le avem.
Și poate că de aici trebuie să vorbim despre cel mai greu subiect: moartea.
Societatea contemporană încearcă adesea să o ascundă.
Poezia nu dorește să schimbe acest lucru. Dar îi poate da un limbaj.
Poetul nu învinge moartea, dar poate păstra un nume, poate păstra o voce, poate păstra amintirea cuiva, poate transforma absența în cuvinte.
Și poate că toate acestea devin unul dintre motivele pentru care scriem.
Nu pentru a deveni nemuritori, ci pentru a împiedica anumite lucruri să dispară fără urmă.

Am vorbit mult despre ceea ce îi datorăm poetului, dar trebuie să spun și ce îi datorează poetul societății.
Nu îi datorează propagandă. Nu îi datorează optimism. Nu îi datorează conformism, îi datorează însă seriozitate.
Un poet nu poate cere societății să îl considere important doar pentru că se autointitulează poet.
Valoarea nu se proclamă, se construiește prin cărți.
Prin lectură, prin disciplină, prin ani, dar mai ales prin eșecuri.
Poetul adevărat nu este cel care spune cel mai des că este poet. Este cel a cărui operă începe să conteze pentru ceilalți.

Și cât timp vom avea nevoie să ne spunem această poveste, vom avea nevoie și de poeți.

Mecanisme de marginalizare a tinerilor scriitori și imperativul unei reforme radicale.

Manifest pentru o nouă paradigmă a culturii scrise din România.

Analiza mecanismelor de putere din cadrul instituțiilor de cultură din România relevă o serie de dezechilibre structurale, rezultate din suprapunerea unor moșteniri instituționale ale perioadei comuniste cu mecanisme administrative și legislative dezvoltate după 1989. Aceste dezechilibre afectează în mod disproporționat accesul noilor generații de creatori la resurse financiare, recunoaștere simbolică, infrastructură culturală și mecanisme de profesionalizare.

Această lucrare, asumată ca un manifest pentru generațiile actuale de creatori, nu susține că orice instituție culturală sau orice persoană care ocupă o funcție de conducere acționează abuziv. Teza este mai precisă, arhitectura actuală a sistemului cultural românesc creează avantaje structurale pentru actorii deja consacrați și nu oferă tinerilor creatori suficiente instrumente independente de afirmare.

Problema nu este existența instituțiilor tradiționale, a uniunilor de creatori sau a finanțării publice. Problema este modul în care sunt distribuite resursele, cine stabilește criteriile de acces, cât de transparent este procesul și în ce măsură sistemul este capabil să se regenereze.

Moștenirea instituțională și ADN-ul controlului, de la 1949 la utilitatea publică.

Pentru a înțelege de ce anumite instituții ale culturii românești funcționează astăzi cu dificultate în raport cu noile generații, este necesară o incursiune în istoria formării lor.
Societatea Scriitorilor Români a fost constituită la începutul secolului XX, procesul de constituire definitivă fiind asociat cu anul 1909. La 25 martie 1949, Societatea Scriitorilor Români a fuzionat cu Societatea Autorilor Dramatici și cu Uniunea Scriitorilor Maghiari din România, luând naștere Uniunea Scriitorilor din România de atunci. Organizația a dobândit personalitate juridică prin Decretul nr. 267/1949.
Perioada 1949–1989 trebuie înțeleasă în contextul regimului politic al Republicii Populare Române și, ulterior, al Republicii Socialiste România. Surse istorice descriu Uniunea Scriitorilor din acea perioadă ca organizație profesională aflată într-o relație de subordonare și finanțare din partea statului. Această realitate istorică nu permite însă automat concluzia că fiecare mecanism instituțional actual reprezintă o continuare directă a mecanismelor comuniste. După 1989, cadrul juridic și statutul organizației s-au schimbat. Problema legitimă de cercetat este însă dacă anumite reflexe instituționale centralizarea deciziei, concentrarea resurselor și dependența de validarea unei elite interne au supraviețuit schimbării de regim.
Din această perspectivă, trecutul nu trebuie folosit ca argument retoric împotriva prezentului, ci ca instrument de înțelegere a felului în care instituțiile se pot conserva.
În 1949 s-a constituit, așadar, o infrastructură instituțională puternică în jurul profesiei de scriitor. După 1990, problema nu mai este subordonarea directă față de partidul-stat, ci capacitatea acestor instituții de a se adapta la pluralismul cultural, la apariția editurilor independente, la literatura digitală și la noile generații de autori.

Arhitectura financiară a excluderii: Legea nr. 136/2015 și problema avantajului structural.

Unul dintre cele mai importante mecanisme de putere este cel financiar.

Legea nr. 136/2015 privind finanțarea revistelor de cultură reprezentative din România instituie un mecanism distinct pentru revistele uniunilor de creatori membre ale Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori. Forma actuală a legii prevede finanțarea cu o sumă de minimum 4,5 milioane de lei, actualizată anual în raport cu rata inflației. Legea prevede, separat, alocarea unei sume suplimentare reprezentând 25% din suma destinată revistelor uniunilor de creatori, pentru reviste și publicații culturale care nu sunt propuse de acestea, în limita bugetului anual aprobat.
Prin urmare, problema trebuie formulată mai riguros decât simpla afirmație că există un „monopol”.
Există însă o diferență de arhitectură financiară: Mai exact un segment al publicațiilor beneficiază de un mecanism legal distinct și predictibil, în timp ce publicațiile din afara acestui circuit depind de alte mecanisme de selecție și de bugetele disponibile anual.
Această diferență poate produce un avantaj structural pentru publicațiile deja integrate în infrastructura instituțională tradițională. Problema de politică publică devine astfel următoarea:
Este justificat ca accesul la finanțarea publică a culturii scrise să fie determinat în primul rând de apartenența instituțională sau trebuie ca principala condiție să fie calitatea proiectului, impactul public, transparența și capacitatea de a susține literatura contemporană?
În această perspectivă, critica mea nu vizează existența finanțării publice, ci modul în care arhitectura finanțării poate reproduce ierarhii deja existente.
Pentru un tânăr scriitor, problema este evidență, dacă spațiul public de consacrare este concentrat în jurul unui număr limitat de instituții, reviste și jurii, accesul la aceste structuri poate deveni aproape la fel de important ca valoarea literară propriu-zisă.
Aici apare riscul unei forme de servitute voluntară: creatorul ajunge să evite conflictul cu instituțiile de care depinde pentru publicare, premii, vizibilitate sau finanțare.

Indemnizația de merit: între recunoaștere și necesitatea unei politici generaționale
Un alt instrument care trebuie analizat este indemnizația de merit reglementată de Legea nr. 118/2002.
Legea instituie indemnizația de merit ca formă de recunoaștere acordată unor personalități române cu merite deosebite. Problema pe care o ridic nu este legitimitatea recompensării marilor personalități culturale. O societate normală trebuie să-și respecte creatorii care au contribuit decisiv la patrimoniul ei spiritual.

Problema este alta:
Poate un sistem cultural să fie considerat echilibrat atunci când mecanismele sale de recunoaștere pe termen lung sunt mult mai bine dezvoltate decât mecanismele de susținere a creatorilor aflați la început de drum?
Aceasta este problema generațională pe care trebuie să o discutăm. În locul unei opoziții artificiale între generații, statul ar trebui să construiască un sistem complementar:

recunoaștere pentru creatorii consacrați;
burse pentru creatorii aflați în activitate;
rezidențe pentru tineri;
granturi de debut;
sprijin pentru traducere;
mobilități internaționale;
programe de cercetare și creație;
finanțarea unor proiecte literare pe criterii de calitate.

Un sistem cultural sănătos nu trebuie să aleagă între respectul pentru generațiile vechi și investiția în generațiile noi.
Trebuie să le susțină pe amândouă.

Disciplinarea prin excludere și problema libertății criticii interne
Un caz istoric relevant îl constituie conflictul intern din cadrul Uniunii Scriitorilor din România din 2016.
În ședința Consiliului USR din 21 martie 2016, au fost excluși 11 scriitori care făceau parte din grupul contestatar asociat unei încercări de reformare a organizației. Printre cei excluși s-au numărat Ioana Crăciunescu, Dan Iancu, Florin Iaru, Cosmin Perța, Octavian Soviany, Adrian Suciu, Cristian Teodorescu și alții.
Conducerea USR a justificat sancțiunile prin încălcarea statutului, convocarea și organizarea unei Adunări Generale Extraordinare considerate nestatutare și folosirea neautorizată a siglei și calităților oficiale ale Uniunii.
Contestatarii au considerat, dimpotrivă, că sancțiunile reprezintă o formă de arbitrar instituțional și au susținut că acțiunile lor urmăreau reformarea organizației.
Este important să păstrăm această distincție.
Nu este responsabil să calificăm fără alte probe juridice fiecare excludere drept „epurare”. Dar este legitim să analizăm critic existența unui mecanism instituțional care permite sancționarea membrilor pentru prejudicii morale sau de imagine și să întrebăm dacă asemenea prevederi pot intra în tensiune cu libertatea criticii interne.
În documentele publice ale perioadei apare explicit Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere, precum și atribuția acesteia de a propune sancțiuni în raport cu prevederile statutare.
Problema fundamentală este, prin urmare, una de echilibru:
Câtă disciplină poate impune o organizație profesională fără ca disciplina internă să devină un instrument de descurajare a criticii?
Pentru tinerii scriitori, această întrebare este esențială.
Dacă un creator ajunge să creadă că accesul la o organizație profesională depinde de conformism, atunci organizația încetează să mai fie doar o infrastructură de reprezentare profesională și devine un mecanism de selecție comportamentală.

AFCN și capcana co-finanțării, pe scurt, de ce debutanții pot rămâne pe dinafară?
Administrația Fondului Cultural Național este unul dintre principalele instrumente de finanțare nerambursabilă a sectorului cultural.
În cazul proiectelor editoriale, regulile actuale prevăd că solicitantul trebuie să asigure din surse proprii sau atrase o cofinanțare de cel puțin 10% din bugetul proiectului, AFCN putând acorda maximum 90%.
Această condiție nu demonstrează, în sine, existența unei discriminări împotriva debutanților.
Ea poate însă constitui o barieră de intrare pentru operatorii culturali aflați la început de drum, care nu dispun de capital propriu, sponsorizări sau parteneriate suficiente. Problema este cu atât mai importantă pentru literatura de debut, unde riscul comercial este ridicat și unde editura sau autorul nu dispune încă de o bază financiară sau de public consolidată.
Este important, de asemenea, să corectăm o afirmație din versiunea inițială a acestui manifest: nu este corect să spunem că un operator cultural poate depune întotdeauna un singur proiect pe sesiune.
În regulile actuale ale AFCN, un operator cultural poate înscrie în concurs maximum trei proiecte culturale pe sesiune, iar un proiect poate fi înscris la o singură arie.
Prin urmare, critica trebuie concentrată nu pe o interdicție generală de a depune mai multe proiecte, ci pe capacitatea administrativă, cofinanțare, criteriile de evaluare și accesul efectiv al actorilor mici la sistemul de finanțare. Aici se află una dintre marile probleme ale politicii culturale românești mai exact, aceleași criterii administrative pot produce efecte foarte diferite asupra unei instituții consacrate și asupra unui operator cultural aflat la început.
Un sistem cu adevărat orientat spre diversitate ar trebui să țină cont de această diferență.

„Dinozaurii” și reziliența independenților, cazul Max Blecher
În fața acestor blocaje, tinerii scriitori și editorii independenți și-au construit propriile mecanisme de supraviețuire.
Editorii independenți, acei „dinozauri” care continuă să facă literatură într-o piață dificilă reprezintă una dintre principalele punți dintre noile generații de autori și public.
Un exemplu important îl reprezintă Casa de Editură Max Blecher, asociată activității poetului și editorului Claudiu Komartin.
Prin editarea constantă de poezie contemporană și prin construirea unei comunități literare în jurul revistei și proiectelor sale, Max Blecher reprezintă un exemplu de infrastructură culturală alternativă. Importanța acestor inițiative nu constă doar în faptul că publică autori tineri. Ea constă în faptul că demonstrează că regenerarea literaturii române se produce adesea în afara infrastructurilor tradiționale de consacrare.
Totuși, independența editorială nu trebuie confundată cu abandonarea de către stat a responsabilității sale.
Faptul că editori și scriitori independenți reușesc să construiască proiecte viabile nu trebuie folosit ca argument pentru diminuarea finanțării publice. Dimpotrivă, statul ar trebui să creeze condițiile pentru ca aceste inițiative să poată supraviețui fără să devină dependente de relații personale sau de apartenența la structuri instituționale.

ICR și necesitatea unei politici coerente de internaționalizare.

Institutul Cultural Român dispune de mecanisme concrete pentru promovarea literaturii române în străinătate.

Programul Translation and Publication Support (TPS), lansat în 2006, urmărește facilitarea accesului publicului străin la cultura română și susținerea prezenței autorilor români pe piețele internaționale de carte. În cadrul programului sunt finanțate costuri de traducere și, în anumite condiții, costuri de producție.
În sesiunea 2026 au fost selectate pentru finanțare 61 de dosare TPS, în limita bugetului disponibil. Evaluarea a fost realizată de o comisie de specialiști.
Aceste programe sunt importante și trebuie consolidate.
Ele nu pot însă substitui politica internă de sprijinire a creației. Un stat nu poate avea o strategie culturală sănătoasă dacă este preocupat de traducerea autorilor români în străinătate, dar nu creează suficiente condiții pentru ca acești autori să poată scrie, publica și profesionaliza în România. Internaționalizarea este necesară, dar ea trebuie să fie etapa finală a unei infrastructuri culturale funcționale, nu o supapă pentru deficiențele ei interne.

Contextul social: tinerii NEET și abandonul cultural.

Problemele culturale nu pot fi rupte de realitatea socială.
România a înregistrat de-a lungul ultimelor decenii niveluri ridicate ale populației tinere aflate în afara educației, ocupării și formării profesionale.
Pentru categoria 18–24 de ani, Eurostat indica pentru România o rată NEET de 19,3% în 2017, față de 14,3% la nivelul Uniunii Europene. Aceste date nu pot fi puse exclusiv pe seama politicilor culturale. Ele reprezintă însă un indicator relevant pentru dificultățile de integrare socială și profesională ale tinerilor.
În acest context, cultura nu trebuie tratată ca un lux administrativ. Participarea culturală, educația artistică, accesul la carte și existența unor trasee de profesionalizare pentru tinerii creatori pot constitui componente ale unei politici mai largi de incluziune și dezvoltare socială. Tinerii scriitori se confruntă cu un fenomen pe care îl putem numi abandon cultural precoce: lipsa unor perspective clare de profesionalizare îi poate împinge către domenii în care venitul este mai predictibil, literatura rămânând o activitate practicată în timpul liber.
Această situație nu este exclusiv problema scriitorului.
Este problema unei societăți care își permite să piardă vocații pentru că nu a construit suficiente mecanisme prin care talentul să poată deveni profesie.

Digitalizarea și speranța reformei: SDFC

O posibilitate reală de modernizare apare prin digitalizarea proceselor administrative.
Sistemul Digital pentru Procesele de Finanțare a Culturii (SDFC) reprezintă o infrastructură destinată digitalizării proceselor de depunere, evaluare, selecție și contractare a proiectelor culturale. Documentele oficiale prevăd utilizarea platformei pentru procesele de finanțare și includerea unor mecanisme de publicare a listelor proiectelor selectate și contractate. În actualele proceduri ale Ministerului Culturii, depunerea și corespondența privind anumite scheme de finanțare se realizează exclusiv prin SDFC. Aceasta este o evoluție importantă.
Digitalizarea poate reduce contactul informal dintre solicitant și administrație, poate crește trasabilitatea procedurilor și poate facilita accesul publicului la informații.
Dar digitalizarea nu reprezintă, prin ea însăși, reforma politicii culturale.
Un sistem electronic poate face procedura mai transparentă; nu poate decide dacă distribuția resurselor este echitabilă.
Nu poate decide dacă criteriile favorizează indirect instituțiile consacrate. Nu poate decide dacă tânărul debutant are suficiente instrumente pentru a intra în sistem. Și nu poate înlocui o strategie culturală națională.

Manifest pentru o nouă paradigmă culturală: 10 puncte de urgență.

În calitatea mea de semnatar al acestui manifest, consider că datele și problemele analizate obligă la o reformă profundă a politicilor culturale.
Nu propun eliminarea instituțiilor existente, propun democratizarea accesului la resurse, transparență, concurență reală și investiție în noile generații.

Reformarea mecanismului prevăzut de Legea nr. 136/2015

Finanțarea revistelor culturale trebuie să păstreze sprijinul pentru publicațiile reprezentative, dar să asigure un echilibru real între finanțarea instituțională și cea competitivă. Accesul la fondurile publice trebuie să fie fundamentat în primul rând pe calitate editorială, impact public, transparență și capacitate de promovare a culturii contemporane, nu pe apartenența organizațională.

Reechilibrarea politicii de recunoaștere și sprijin.
Indemnizațiile și formele de recunoaștere destinate personalităților consacrate trebuie păstrate acolo unde au o justificare legitimă. În paralel, statul trebuie să dezvolte un Fond Național de Burse de Excelență în Creație, accesibil creatorilor de orice vârstă, pe bază de proiect.
Nu trebuie să alegem între memoria culturală și viitorul culturii.
Auditarea juridică și financiară a mecanismelor publice de sprijin.
Este necesară o evaluare independentă și transparentă a modului în care sunt distribuite fondurile publice către organizațiile culturale de utilitate publică, inclusiv a criteriilor, beneficiarilor și rezultatelor finanțărilor. Scopul nu trebuie să fie sancționarea unei instituții, ci verificarea funcționării corecte a sistemului.
Eliminarea sau reducerea cofinanțării pentru proiectele de debut.
Pentru proiectele de debut literar și pentru programele dedicate autorilor aflați la început de carieră trebuie analizată posibilitatea unor linii speciale de finanțare în care cofinanțarea să fie redusă sau eliminată. Un sistem de acest tip ar compensa lipsa de capital a noilor operatori fără a elimina evaluarea profesională.
Depolitizarea și profesionalizarea ICR.

Numirea managerilor și reprezentanților culturali trebuie să fie cât mai transparentă, bazată pe competență, experiență profesională și criterii publice. Juriile și comisiile trebuie să fie independente, iar procedurile de selecție trebuie publicate.

Program național de achiziții pentru literatura contemporană.
Bibliotecile publice trebuie să beneficieze de programe speciale de achiziție a cărții românești contemporane.
Propunerea unei cote de minimum 30% pentru autori români vii și publicați în ultimii cinci ani trebuie analizată ca obiectiv de politică publică, însoțită de criterii clare pentru evitarea clientelismului.
Astfel, biblioteca ar deveni nu doar depozit al memoriei, ci și infrastructură activă a literaturii contemporane.
Transparentizarea mecanismelor disciplinare ale organizațiilor de creatori.
Orice organizație care exercită un rol profesional important trebuie să asigure proceduri clare, publice și contestație. Libertatea criticii interne trebuie protejată.
Sancțiunile disciplinare trebuie să fie proporționale, motivate și supuse unor mecanisme reale de contestare.
Vouchere culturale pentru tineri.

Statul trebuie să analizeze introducerea unor vouchere culturale pentru tinerii între 18 și 25 de ani, care să poată fi utilizate pentru carte, spectacole, expoziții și alte forme de cultură.
O astfel de politică ar transforma tânărul din beneficiar pasiv al culturii în participant activ la circuitul cultural.

Crearea unei rețele naționale de rezidențe de scriere.
Casele și centrele de creație trebuie utilizate sistematic pentru programe de rezidență. Spațiile culturale existente trebuie transformate din simple infrastructuri de cazare în laboratoare de creație, întâlnire și profesionalizare. Rezidențele pentru tineri trebuie să fie acordate prin apeluri publice și jurii transparente.
Includerea tinerilor în guvernanța culturală.

Instituțiile publice care gestionează politicile culturale trebuie să creeze mecanisme reale de consultare a noilor generații.
Propun reprezentarea tinerilor creatori și a organizațiilor independente în structurile consultative și, acolo unde cadrul legal permite, în structurile de conducere cu drepturi și responsabilități clar definite. Nu este suficient ca tinerii să fie consultați despre viitorul lor.
Ei trebuie să participe la construirea lui!

Concluzie:

Analiza mecanismelor de putere din cultura română nu demonstrează că toate instituțiile existente sunt ilegitime sau că toate generațiile consacrate reprezintă un obstacol.
Demonstrează însă că sistemul are nevoie de o reformă structurală a accesului la resurse, recunoaștere și reprezentare. Instituțiile create în alte contexte istorice trebuie să fie capabile să se adapteze unei societăți pluraliste, unei piețe editoriale transformate de digitalizare și unei generații care nu mai acceptă ca accesul la cultură să fie condiționat de apartenența la un singur circuit instituțional.
Acestea fiind spuse, concluzionez cele menționate mai sus.
Tinerii scriitori nu cer privilegii.
Cer un teren de joc egal.
Nu cer eliminarea generațiilor consacrate.
Cer ca generațiile noi să aibă dreptul de a exista în prezent.
Nu cer desființarea instituțiilor tradiționale.
Cer ca acestea să fie transparente, responsabile și capabile de regenerare.
Nu cer ca statul să garanteze succesul fiecărui scriitor.
Cer ca statul să nu construiască, prin propriile sale mecanisme de finanțare, bariere suplimentare pentru cei care pornesc la drum.
Literatura română are nevoie de memorie, dar și de prezent.
Are nevoie de patrimoniu, dar și de creație vie.
Are nevoie de instituții, dar și de independenți.
Are nevoie de generațiile care au construit-o, dar și de generațiile care o vor continua.
Digitalizarea administrației, reforma finanțărilor, profesionalizarea evaluării și extinderea programelor de burse, rezidențe și mobilități pot reprezenta începutul unei schimbări.
Dar instrumentele administrative nu sunt suficiente.
Este nevoie de o schimbare de paradigmă.
De la protecția instituțiilor la protecția pluralismului cultural.
De la ierarhii închise la competiție transparentă.
De la validarea exclusivă prin centre tradiționale la diversitate de surse și mecanisme de legitimare.
De la supraviețuire individuală la politici publice pentru creație.
Literatura română de mâine se scrie astăzi la periferia instituțiilor.
Este datoria noastră să transformăm această periferie în noul centru.

Constantin Stamate

Tulcea
11 septembrie 2026

Surse de documentare principale:

Legea nr. 136/2015 privind finanțarea revistelor de cultură reprezentative din România.
Administrația Fondului Cultural Național – condițiile actuale pentru proiecte editoriale și regulile de înscriere.
Eurostat – date privind populația tânără NEET din România și UE.
Portalul Legislativ – cadrul privind Sistemul Digital pentru Procesele de Finanțare a Culturii.
Institutul Cultural Român – programul TPS și rezultatele sesiunii 2026.
Documentarea istorică privind constituirea Uniunii Scriitorilor și Decretul nr. 267/1949.
Documentarea publică privind conflictul și excluderile din USR din martie 2016.
Legea nr. 118/2002 privind instituirea indemnizației de merit.

A, B, C, Decădere

Am scuipat primul cuvânt în noroiul de aur al dimineților bolnave, acolo unde soarele se spărgea ca un ochi peste turlele orașului. Nu mai exista gramatică pentru febra mea, doar o silabisire lentă a prăbușirii prin care m-am târât cu buzunarele pline de stele moarte. M-am așezat la masa hanurilor murdare, am închis ochii și am lăsat seva amară a pământului să îmi ardă gâtlejul. Așa a început abecedarul meu.

A. Litera neagră, triunghiulară, ca o ghilotină ridicată în piața publică a minții mele. A, este abisul deschis sub tălpile de catifea ale ciudaților, roiul de muște strălucitoare care dansează frenetic pe stârvurile vechilor mele iluzii. Acolo mi-am lăsat prima fâșie de piele, pe altarul de rugină al unei iubiri bolnăvicioase, o iubire care m-a învățat să urlu în somn și să mușc, cu gingiile sângerânde, din carnea propriilor mele profeții.

B. Brutal, purpuriu, ca buzele crăpate ale unui înger căzut care suflă cu disperare în trâmbițele apocalipsei de cartiere. B, este barca mea, smulsă cu violență din ancorele rațiunii, izbindu-se cu voluptate de malurile unor fluvii de noroi. În curbele acestei litere am băut licoarea groasă a dezgustului, am privit cum fecioarele de pe poduri se aruncă în apele reci doar pentru a tulbura oglindirea lunii.

C. Cenușa. Cadavrul de cristal al inocenței. C, este curbura unei coaste zdrobite, clepsidra în care nu mai curge nisip, ci praf din lumina măcinată. Aici, culorile se devorează între ele într-un canibalism cromatic perfect. Cerul a devenit o pânză sfâșiată prin care se zărește neantul, iar eu am îmbrățișat totul ca pe o mireasă părăsită la altar, cu voalul ei de fum în lacrimi. Am halucinat orașe scufundate, păduri și fluvii pe care pluteau doar amintirile unor vieți netrăite. Am văzut cum cuvintele mele se transformă în șerpi care mă sufocă încet, cu tandrețea unui călău îndrăgostit.

Decădere! Nu o simplă prăbușire, mai degrabă un salt asumat în gura căscată a întunericului. Mi-am vândut aripile pentru un pumn de halucinații și-am descoperit zgâriind pereții, că noroiul este mai cald și sincer decât azurul. M-am lăsat devorat de propriile mele viziuni. Decăderea mea este suprema capodoperă, o frescă pictată sub privirile absente ale stelelor. Am epuizat întregul alfabet al suferinței pentru a ajunge aici, în acest punct de fierbere, unde tăcerea urlă mai tare decât orice zeu, iar eu, purificat de orice urmă de speranță, devin în sfârșit regele absolut al propriei mele ruine.

Deformarea artei scriitoricești în România contemporană.

Peisajul literar românesc contemporan se află sub semnul unei duble tensiuni, pe de o parte, o febrilitate editorială fără precedent, alimentată de democratizarea accesului la tipar; pe de altă parte, o profundă criză a valorii, marcată de detronarea criticii literare autoritare și de subordonarea actului creator exigențelor pieței de consum. Dacă în perioada comunistă literatura funcționa ca un teritoriu al rezistenței morale și al esopismului estetic, iar în interbelic se bucura de un canon riguros fundamentat, tranziția postdecembristă a inaugurat o eră a relativizării valorilor.
Deformarea artei scriitoricești nu reprezintă un accident izolat, ci un fenomen structural, generat de intersecția dintre neoliberalismul economic, mutațiile tehnologice ale epocii digitale și erodarea autorității instituționale a criticii literare. Acest eseu își propune să analizeze mecanismele prin care literatura română a riscat să își piardă autonomia estetică, transformându-se dintr-un act de cunoaștere în bun de consum facil.
Primul vector major al deformării scrisului contemporan este comercializarea radicală a producției literare. Odată cu prăbușirea barierelor ideologice de stat și apariția editurilor private, piața de carte a trecut de la un regim al selecției la unul al profitului.
Democratizarea falsă și apariția editurilor care funcționează pe modelul vanity press (plata autorului pentru publicare) a anulat filtrul esențial al selecției editoriale. Oricine poate publica, indiferent de valoarea intrinsecă a textului, ceea ce a dus la o inflație de titluri și la sufocarea pieței cu maculatură.
Devalorizarea statutului de scriitor atunci când volumul publicat devine un bun accesibil oricui prin simpla achiziție a unor servicii editoriale, prestigiul simbolic al funcției auctoriale se prăbușește. Scriitorul nu mai este perceput ca o conștiință sau un demiurg stilistic, ci ca un prestator de servicii pe o piață saturată.
Mutația criteriilor editoriale prin care editurile tradiționale, presate de supraviețuirea financiară, au fost nevoite să facă compromisuri, privilegiind cărțile cu potențial comercial rapid (auto-ajutor, biografii romanțate superficial, „proză de aeroport”) în detrimentul literaturii experimentale sau de înaltă ținută estetică.
Cu regret, constat la marea majoritate a cazurilor impactul digitalizării și transformarea textului autonom în „poezia instant” și conținutul artificial.
Transformarea mediului de comunicare a impus noi tipare de lectură, caracterizate prin scăderea capacității de concentrare și cererea de gratificare instantanee. Acest climat a afectat direct anatomia operei literare.
Digitalizarea a mutat centrul de greutate al literaturii dinspre spațiul meditativ al bibliotecii spre agora zgomotoasă a rețelelor de socializare.
Se poate observa cu ochiul liber cum poezia și proza scurtă sunt adesea adaptate constrângerilor de format ale platformelor digitale (Instagram, TikTok). Asistăm la apariția unui stil telegrafic, bazat pe efecte emoționale imediate, lozinci lirice și fracturi sintactice lipsite de substanță metafizică.
Promovarea cărții a ajuns să se supună regulilor de personal branding, pe când valoarea unei opere este adesea confundată cu vizibilitatea autorului în mediul online, numărul de urmăritori sau capacitatea sa de a genera „engagement”.
Standardizarea algoritmilor rețelelor sociale favorizează consensul și uniformizarea, sancționând ermetismul, complexitatea narativă sau căutarea stilistică dificilă. Scriitorul riscă să devină un simplu creator de conținut (content creator), adaptându-și discursul la cererile publicului larg.
Criza criticii literare se află între complicitate colegială și irelevanță academică, un alt factor determinant în deformarea peisajului literar fiind disfuncționalitatea instanțelor critice. Critica literară, chemată tradițional să asigure ierarhizarea valorilor și să protejeze canonul, traversează o criză profundă de autoritate.
Observăm cum în multe reviste literare și cenacluri, spiritul critic a fost înlocuit de un ecumenism indulgent sau de rețele de interese clientelare. Recenziile elogioase acordate pe considerente de amiciție sau afiliere instituțională au compromis obiectivitatea evaluării estetice.
În fața avalanșei editoriale, criticul literar a pierdut rolul de „filtru” respectat. Publicul larg nu mai apelează la cronica literară specializată, ci la recomandările influencerilor culturali sau ale algoritmilor de vânzare.
La polul opus, o parte a criticii academice s-a retras într-un turn de fildeș hiper-specializat, utilizând un jargon ermetic rupt de viața literară vie, ceea ce a adâncit prăpastia dintre literatura scrisă și receptorul avizat.
Deformarea artei scriitoricești în România contemporană nu reprezintă o fatalitate ireversibilă, ci simptoma unei tranziții dureroase către o modernitate globalizată și mercantilă. Cu toate acestea, literatura autentică supraviețuiește prin actul de rezistență al conștiințelor creatoare care refuză compromisul facil și mimetismul comercial.
Recuperarea prestigiului artei scrisului presupune o reîntoarcere la rigorile meșteșugului, la profunzimea interogației existențiale și la refuzul facilului livrat pe bandă rulantă. Într-o epocă în care textul riscă să devină un produs de consum rapid, datoria scriitorului rămâne aceea de a restabili sacralitatea cuvântului și autonomia estetică a operei.

Așa de singuri devenim…

E o tragedie, felul în care învățăm să ne îngropăm morții pe dinăuntru, fără să tragem vreodată clopotele. Ne privim unii pe alții, în cafenele zgomotoase, în paturi împărțite doar din inerție, și suntem, de fapt, niște arhipelaguri pustii, separate de un ocean de tăceri neexplicate. Unde s-au dus toți oamenii care am fost? Unde s-a risipit nevoia aceea disperată de a ne ghemui în brațele altcuiva și de a crede că acolo, și doar acolo, lumea se oprește din a ne face rău? Așa de singuri devenim, încât amintirea intimității doare uneori mai tare decât însăși lipsa ei. Ne e dor până la lacrimi de iluzia că am fost, cândva, înțeleși pe deplin. Rămânem doar noi cu noi înșine, exilați în propriul trup, spectatori ai unei piese din care am fost tăiați la montaj.
Iar în această izolare absolută se ascunde cea mai crudă ironie a iubirii, aceea că am dăruit atât de mult din noi înșine, am iubit și am iertat până la epuizare, încât am lăsat lumea să ne consume, lăsând în urmă doar o tăcere imensă, definitivă și ecoul unor pași care nu se mai întorc.

Notă de jurnal 24 august 2026, Tulcea

Privesc la stiva de cărți din biblioteca mea și simt o apăsare ciudată, ca o presimțire tăcută care refuză să plece. Adevărul trist este că trăim într-o lume tot mai netedă, digitalizată până la ultima fibră a atenției noastre, am impresia că pierdem ceva esențial, aproape organic, acel simț tactil al unei cărți adevărate și vii.
Ne-am obișnuit să atingem sticlă rece. Glisăm degetele peste ecrane, peste pixeli care nu lasă nicio urmă, amăgindu-ne că primim aceeași experiență. Însă lectura virtuală rămâne un act igienic, steril. Adevărata legătură cu textul se naște din greutatea fizică a volumului ținut în palme, din textura ușor aspră a hârtiei și din freamătul discret al paginii întoarse. Să simți cum fibra foii opune o scurtă rezistență înainte să cedeze degetelor tale este o formă de ancorare în realitate pe care nicio interfață digitală nu o va putea substitui vreodată.
O carte tipărită are corp, are prezență și, mai presus de toate, are memorie. Ea păstrează amprenta fizică a timpului, paginile care se îngălbenesc lent, parfumul inconfundabil de cerneală și celuloză, micile îndoituri la colțuri sau tăietura fină a marginii. Fiecare volum își trăiește propria bătrânețe alături de noi.
Mă îngrijorează gândul că lumea uită treptat acest ritual. Fără gestul fizic de a deschide o copertă, de a simți cotorul dându-se bătut în mâinile tale și de a răsfoi agale, lectura riscă să se transforme dintr-o întâlnire sacră într-un simplu consum grăbit de informație. Pierdem atingerea, iar odată cu ea, pierdem intimitatea profundă dintre om și obiectul care îi adăpostește ideile. Păstrez vie o singură idee, cât timp hârtia încă ne mai oferă această atingere concretă, ancora noastră în lumea reală rămâne intactă.

Notă de jurnal 02-08-2026, Tulcea

Aproape că s-a înoptat, iar liniștea din cameră lasă loc gândurilor care s-au decantat în ultimele zile. Am rămas cu o senzație de disconfort interior după o discuție deunăzi, genul acela de conversație purtată la o cafea sau în marginea unei întâlniri amicale, care începe inofensiv și se dizolvă rapid în zgomotul de fond al cotidianului, dar care lasă în urmă un gust amărui.
Am fost parte deunăzi la o discuție care, deși aparent banală, mi-a confirmat cât de profundă este această eroziune a sensurilor. În câteva minute, termenul (intelectual) a fost folosit cu o dezinvoltură surprinzătoare pentru a desemna persoane foarte diferite între ele. În aceeași categorie erau așezați, fără nicio ezitare, profesorul universitar și comentatorul de televiziune, scriitorul și actorul, influencerul cu un vocabular peste medie și chiar politicianul devenit familiar prin prezența sa constantă în spațiul public. Nimeni nu părea deranjat de această extindere aproape nelimitată a sensului. Dimpotrivă, părea să existe un acord tacit că vizibilitatea, asociată cu un anumit nivel de instruire sau cu abilitatea de a formula opinii articulate, este suficientă pentru a conferi statutul de intelectual.
Ceea ce m-a tulburat nu a fost ignoranță, ignoranța este directă și, într-un fel, mai ușor de amendat. M-a speriat tocmai dezinvoltura cu care se opera această aplatizare. Când democratizarea accesului la cuvânt se confundă cu democratizarea valorică, prima victimă este rigarea conceptuală. Am asistat la o formă de anestezie semantică în care nuanțele au fost pur și simplu eliminate pentru a nu deranja fluiditatea conversației.
A fi intelectual nu mai presupune o tensiune etică, o asceză a lecturii sau o luptă solitară cu ideile. A devenit o categorie de consum mediatic, o etichetă confortabilă aplicată oricui produce conținut inteligibil pe o platformă publică.
Când un influencer care stăpânește tehnica frazării îngrijite este plasat pe același palier axiologic cu un cărturar care și-a petrecut viața în arhive, nu mai vorbim despre diversitate, ci despre anihilarea criteratului.
Am privit fețele celor din jur în timp ce termenul era vehiculat ca un jeton de prezență. Nimeni nu ezita, nimeni nu tresărea. Oare când s-a petrecut această glisare? Când a devenit vizibilitatea indicatorul suprem al profunzimii?!
Un intelectual nu este doar cineva care vorbește bine sau care are o diplomă strânsă într-un sertar. Intelectualul, dacă termenul mai păstrează vreo urmă din noblețea sa istorică, este cel care își asumă rolul de conștiință critică, cel care chestionează certitudinile epocii sale chiar și atunci când (sau mai ales atunci când) este incomod. El își extrage autoritatea din rigoare, din îndoială și din disponibilitatea de a rămâne singur în fața mulțimii.
Politicianul familiar, comentatorul de platou sau creatorul de conținut caută exact opusul, aderența, audiența, validarea imediată. Ei nu provoacă spiritul public, ci îi livrează confirmări ambalate într-un vocabular îngrijit. Să numești această abilitate de seducție sau de gestionare a imaginii „activitate intelectuală” înseamnă să confunzi vitrina cu sanctuarul.
O însemnare pentru mai târziu…
Se pare că trăim o eră în care totul trebuie să fie ușor de asimilat, ușor de etichetat și lipsit de asperități. Inflația termenului de „intelectual” nu este o simplă neglijență de limbaj, ci simptomul unei societăți care refuză ierarhiile reale de valoare pentru că acestea din urmă impun un efort de discernământ.
Când orice voce articulată devine „intelectuală”, termenul încetează să mai însemne ceva. Devine o haină de împrumut, îmbrăcată cu grație de cei care au nevoie de un plus de prestigiu și oferită generos de o audiență prea obosită pentru a mai face distincții.
Închid jurnalul cu această gândire stăruitoare.
Dacă nu mai putem proteja sensul cuvintelor, cum vom mai proteja ideile pe care acestea le poartă?

Notă de jurnal 28-07-2026, Tulcea

Vârtejuri, vâltori, în fluida zădărnicie a vieții! În această mare piață din centru, fluxul sobru și multicolor de oameni trece, își schimbă cursul, formează bălți, se desparte în pârâiașe, converge în râuri. În timp ce ochii mei privesc distrați, plămădesc lăuntric această imagine acvatică, ce este mai potrivită decât oricare alta (în parte pentru că mă gândeam că va ploua) pentru aceste mișcări aleatorii.
Pe când scriam această ultimă propoziție, care pentru mine spune exact ceea ce înseamnă, m-am gândit că ar putea fi util să pun la sfârșitul cărții mele, când o voi publica în cele din urmă, câteva „Non-Erate” după „Erate”, și să notez sintagma: „aceste mișcări aleatorii” de la pagina cutare este corectă așa cum e, cu substantivul la plural și demonstrativul la singular. Dar ce legătură are asta cu ceea ce gândeam? Niciuna, motiv pentru care mi-am permis să o gândesc.
În jurul pieței, autobuzele toate mârâie și zăngănesc. Arată ca niște uriașe cutii de chibrituri mobile, în care un copil a înfipt o scobitoare. În jurul statuii din mijloc, porumbeii sunt ca niște firimituri negre ce zboară de colo-colo, de parcă ar fi împrăștiate de vânt. Grăsuțele creaturi fac pași mărunți cu piciorușele lor minuscule.
Priviți de aproape, oamenii sunt de o diversitate monotonă. Acești oameni sunt singulari prin banalitate, contrar stilului de ieri. Mi se pare păcat, deși sunt indiferent la toate astea. Am ajuns aici fără niciun motiv, ca orice altceva în viață.
Înspre est, doar parțial vizibil, orașul se înalță aproape drept. Soarele palid, ascuns vederii de apariția bruscă a caselor, le scaldă într-un halou estompat. Cerul este de un albastru umed. Poate că astăzi se va întoarce o versiune mai blândă a zilei de ieri. Vântul pare să bată dinspre est, probabil pentru că are un vag miros verde, asemenea pieței din centru. Oare sunt mai mulți provinciali în partea de est a pieței decât în cea de vest? Cu un zgomot asemănător unor împușcături înăbușite, nu știu de ce, dar aceasta este mișcarea pe care mi-o sugerează sunetul vântului, poate pentru că, de obicei, face acest sunet când este suflat, dar acum nici nu mai adie. Orice lucru are o explicație, cred, sau doresc a avea.
Sunt complet singur pe lume și-mi văd toate acestea din vârful unui acoperiș mental. Sunt singur pe lume. A vedea înseamnă a fi distant. A vedea clar înseamnă a te opri. A analiza înseamnă a fi străin? Nimeni din cei care trec prin viață nu mă ating. În jurul meu este doar aer. Sunt atât de izolat încât pot simți distanța dintre mine și costumul meu. Sunt un idiot în cămașă de noapte, în sălbaticia nocturnă din apartament, ce duce o lumânare slab aprinsă și traversează o zonă uriașă și goală. Umbre vii mă înconjoară, doar umbre, odrasle ale mobilei rigide și ale luminii pe care o port. Aici, în lumina lumânării, ele mă înconjoară, dar sunt și oameni. Și sunt umbre, umbre…

Notă de jurnal, 26.07.2026, Tulcea

Azi mi-a stăruit în minte un gând incomod. Privind în jur la “pacea” și “prosperitatea” de care ne bucurăm, realizez că ele se înalță, de fapt, pe fundația nedreptăților generațiilor trecute. Sensibilitățile noastre delicate, cu care ne mândrim atât de mult, sunt, oricât ne-am feri să o recunoaștem, roadele războaielor și ale imperiilor.
E un tipar pe care îl văd și la nivel de individ. Am observat că blândețea are nevoie de o viață protejată ca să înflorească, încrederea aceea instinctivă și naivă în oameni este rară la cei care au dus lupte grele împotriva destinului. Ne place să spunem că prețuim anumite calități luminoase mai presus de orice, dar adevărul este că ele pur și simplu nu rezistă la uzura vieții obișnuite. Norocul nostru e că, în adâncul sufletului, nici nu le prețuim chiar atât de mult pe cât declamăm în public. Foarte mult din ceea ce admirăm cu adevărat se trage din lucruri pe care, teoretic, le-am eticheta drept „rele” sau „greșite”. Până și moralitatea însăși funcționează după această regulă.
M-am întors cu gândul la cei care au avut curajul să scrie despre asta. Machiavelli a fost pus la zid decenii la rând pentru că a spus-o clar: în lupta pentru putere, cine vrea să rămână onorabil va ajunge la ruină. Să câștigi și să păstrezi puterea cere (virtute), îndrăzneală și talentul de a disimula. Hobbes a fost atacat pentru că a văzut cum, în război, forța și frauda devin virtuți, iar Mandeville ne-a arătat cum prosperitatea e mânată din spate tocmai de vicii de lăcomie, de vanitate și invidie. Cât despre Nietzsche, dacă încă mai are puterea să ne șocheze, este pentru că a demascat virtuțile noastre supreme ca fiind niște simple sublimări ale cruzimii sau resentimentului pe care le condamnăm atât de vehement.
Toți acești autori scot la lumină un adevăr interzis, un adevăr pe care preferăm să îl ținem sub preș: viața bună are prea puțin de-a face cu „moralitatea”. Paradoxal, ea înflorește doar pe terenul fertil al „imoralității”.
Și totuși, filosofii s-au ferit mereu de asta. Au preferat o evaziune care a început încă de la Aristotel și a lui „Cale de mijloc”, prin care ne-a învățat că virtuțile cresc și descresc armonios, împreună. Să nu uităm, desigur, că el vorbea doar despre bărbați. Dar, așa cum trebuie să fi intuit chiar și el, virtuțile pot fi rivale. O rigoare absolută a dreptății poate ucide complet compasiunea. Mai grav, virtutea poate avea nevoie de viciu pentru a exista; curajul vine adesea la pachet cu o doză de nesăbuință. Când vine vorba de vicii și virtuți, noi, oamenii, pur și simplu nu suntem tăiați toți dintr-o singură bucată.
Privind lucrurile așa, filosofia morală îmi pare a fi, în mare măsură, doar o altă ramură a ficțiunii. Poate tocmai din acest motiv niciun filosof nu a reușit să scrie până acum un mare roman. Nu e o surpriză. În fond, în filosofia lor sterilă, adevărul frust, contradictoriu și viu despre viața umană nu prezintă absolut niciun interes.
Întreaga viață a sufletului uman nu e altceva decât o mișcare în umbre. Trăim într-un crepuscul al conștiinței, niciodată în acord cu cine suntem sau cu cine credem că suntem. Fiecare ascunde în sine un soi de vanitate și există o eroare a cărei amploare nu o putem cunoaște. Suntem ceva ce se petrece în pauza spectacolului; uneori, prin anumite uși întredeschise, prindem din zbor o imagine a ceea ce s-ar putea să nu fie nimic mai mult decât un simplu decor. Lumea e o uriașă confuzie, precum niște voci în noapte.
Tocmai am recitit aceste pagini pe care scriu cu o claritate ce dăinuie doar în ele și mă întreb: Ce e asta, și la ce bun? Cine sunt eu când simt? Ce anume moare în mine atunci când sunt?
Asemenea cuiva aflat pe o colină, care încearcă să-i deslușească pe oamenii din vale, mă privesc pe mine însumi de sus și mă văd ca pe un peisaj cețos și confuz, exact ca restul lucrurilor.
În aceste momente în care un abis mi se cască în suflet, cel mai mic detaliu mă sfâșie ca o scrisoare de adio. Mă simt de parcă aș fi mereu pe punctul de a mă trezi. Mă apasă însuși sinele care mă închide ca într-o carapace, mă asfixiază concluziile și aș țipa din toți rărunchii dacă vocea mea ar putea ajunge undeva. Dar există acest somn greu care se mută de la un grup de senzații la altul, ca niște nori în derivă ce fac ca iarba pe jumătate umbrită a câmpurilor nesfârșite să capete tot felul de nuanțe de soare și verde.
Sunt ca un om care caută la întâmplare, neștiind nici ce obiect caută, nici unde a fost ascuns. Ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu nimeni. E un truc transcendent în toate astea, o divinitate fluidă pe care doar o putem auzi.
Da, recitesc aceste pagini care reprezintă ore fără nicio valoare, scurte iluzii sau momente de calm, mari speranțe revărsate în peisaj, dureri asemeni unor camere închise, anumite voci, o oboseală uriașă, evanghelia nescrisă.
Cu toții avem vanitatea noastră, iar acea vanitate este felul nostru de a uita că există și alți oameni cu un suflet la fel ca al nostru. Vanitatea mea e formată din câteva pagini, pasaje, îndoieli…
Să recitesc? O minciună! Nu îndrăznesc să recitesc. Nu pot să recitesc. La ce mi-ar folosi? Cel care a scris e cu totul altcineva. Nu mai înțeleg nimic…

Constantin Stamate

Mai este vorba de onoare?

Trăim o epocă a simulacrelor, iar mediul cultural românesc a devenit scena principală a unei farse administrative. Ca poet, resimt o dezamăgire viscerală observând cum literatura și arta sunt sufocate de un sistem instituțional osificat, în care valoarea a devenit o monedă de schimb pentru favoruri politice și liniște bugetară. Când la doar 27 de ani munca îți este deja consemnată istoriografic, când volume precum Inițierea în Martiriu sau Poezii își găsesc ecoul și validarea critică în afara jocurilor de culise, contrastul dintre exigența actului creator și precaritatea morală a sistemului devine nu doar izbitor, ci insuportabil.
Frustrarea mea nu izvorăște din orgoliu, ci din refuzul de a asista complice la degradarea unei vocații. Este un adevăr pe care puțini îndrăznesc să-l articuleze, paralizați de teama de a nu deranja conducerile instituționale care gestionează monopolul culturii de stat.
Există o tăcere asurzitoare în breaslă cu privire la modul în care funcționează, de fapt, marile instituții. Pentru a tăia în carne vie, trebuie să privim direct spre structurile care dictează falimentul estetic de astăzi:
USR a încetat de mult să mai fie o asociație de bresle vii și a devenit un aparat de protecție socială și culturală pentru o nomenclatură îmbătrânită în rele. Revistele finanțate masiv din bani publici prin intermediul Ministerului Culturii precum România Literară sau publicațiile satelit ale filialelor județene sunt transformate în feude personale. Aici, o gardă veche de autori depășiți de estetica secolului XXI se publică, se recenzează și se premiază reciproc într-un cerc vicios al autosuficienței. Calitatea lor literară este irelevant, contează doar carnetul de membru și loialitatea față de „conducerea centrală”.
Programele de finanțare a traducerilor (cum este Translation and Publication Program) au fost deturnate. În loc să promoveze vocile puternice, contemporane și capabile să reziste pe piața internațională reală, ICR pompează sume uriașe din bugetul de stat pentru a traduce și tipări cărțile aceleiași bucle de autori agreați politic. Se tipăresc tiraje întregi care ajung direct în depozitele ambasadelor sau pe rafturile unor librării străine unde nu le cumpără nimeni. Sunt autori promovați cu pompa banului public, a căror singură performanță este că știu să completeze dosare de finanțare și să facă parte din delegațiile oficiale la târgurile de carte de la Frankfurt, Paris sau Londra.
Spectacolul cel mai grotesc este goana anuală după recunoaștere externă. Asistăm la un lobby de un penibil absolut, unde aceleași comitete și comisii interne ale USR sau ale unor academii de casă trimit propuneri și nominalizări obsedante pentru Premiul Nobel sau alte distincții europene, sperând că zgomotul instituțional va compensa lipsa de geniu. Se organizează turnee de lectură de fațadă, plătite din subvenții publice, în care acești autori „oficiali” își citesc textele perimate în fața unor săli goane, doar pentru a se întoarce în țară cu titluri de fațadă și comunicate de presă triumfaliste.
Această stare de fapt nu este nouă în istoria umanității. Gânditorii stoici au diagnosticat exact aceeași putrefacție a sistemelor publice și aceeași slăbiciune a caracterului uman în fața puterii și a banului, lăsându-ne instrumente clare pentru a supraviețui intact spiritual.

Încă din antichitate, stoicii ne-au avertizat că a căuta validarea într-un sistem bolnav înseamnă a te îmbolnăvi tu însuți. Când instituțiile culturale cer compromis, filosofia stoică cere alinierea la propria natură și la rațiune.
Marcus Aurelius, un împărat care a disprețuit mereu curtenii lingușitori și gloria falsă, a scris în Gânduri către sine cuvinte care par adresate direct acestei elite literare de carton care se agață disperat de scaune și bugete:
„Peste puțin timp vei uita totul, peste puțin timp toți te vor uita. (…) Cât de ridicol și de străin de viață este omul care se miră de orice i se întâmplă în viață. Scopul vieții nu este să fii de partea majorității, ci să scapi de a te regăsi în rândurile celor nebuni.”
Acești autori caută o nemurire iluzorie prin decrete guvernamentale și bugete ICR, uitând că istoria literară adevărată nu se scrie în ședințele de comitet, ci în tăcerea bibliotecilor.
Seneca, în Scrisori către Lucilius, surprinde exact mediocritatea sistemelor bazate pe influență și aplauze cumpărate din vistieria publică:
„Cu cât sunt mai mulți cei care te laudă, cu atât mai mult trebuie să te întrebi: ce am făcut greșit de le plac acestor oameni?”
Aplicat la mediul nostru, a fi aplaudat de o conducere instituțională coruptă nu este o validare a poeziei tale, ci o dovadă că te-ai coborât la nivelul compromisului lor. A nu fi invitat la festivalurile lor finanțate politic și a nu primi premiile lor plătite din taxele cetățenilor este, de fapt, suprema distincție morală și estetică.
Epictet ne-a lăsat în Manualul său o regulă de aur:
„Unele lucruri depind de noi, altele nu. De noi depind gândul, impulsul, dorința… Nu depind de noi corpul, proprietatea, reputația, funcțiile publice.”
Iar exemplele sunt nenumărate din cele lăsate de înaintașii noștri învățați.

Nu intră în jurisdicția mea, ca poet, să decid cine conduce USR, cum își împarte ICR bugetele pentru traduceri sau ce autori bătrâni sunt trimiși pe bani publici în străinătate. Frustrarea apare doar când las aceste inepții externe să îmi tulbure liniștea. Ceea ce stă exclusiv în puterea mea este calitatea fiecărui vers pe care îl scriu, integritatea paginilor mele și refuzul absolut de a-mi trăda convingerile pentru o recenzie favorabilă în revistele de sistem.
Frustrarea pe care o resimt nu mă paralizează, ci mă clarifică. Faptul că sistemul cultural de la noi este cangrenat de superficialitate, dominat de o castă îmbătrânită în rele și obsedat de curse externe finanțate din bugete publice, nu trebuie să devină o scuză pentru abandon, ci un motiv pentru o și mai mare rigoare personală.
Rolul poetului/scriitorului nu este să fie funcționarul estetic al statului, nici o piesă de mobilier decorativ în saloanele oficiale. Rolul lui este să rămână martorul lucid al timpului său. Mă detașez de mizeria jocurilor de culise, lăsându-i pe cei care au nevoie de instituții pentru a mima existența literară să se devoreze între ei pentru resurse iluzorii. Eu îmi voi păstra cetatea interioară intactă. Cuvântul scris, dar mai ales publicul cititor, rămân singurul tribunal în fața căruia merită să răspund, iar timpul este singurul critic pe care nicio instituție nu îl poate cumpăra.

Cu deosebită considerație și respect, Constantin Stamate.

Stop, opriți timpul!

E o eroare de sintaxă istorică pe care ne obstinăm să o citim drept viitor. Pentru cineva care disecă zilnic sensul cuvintelor, realitatea dezvăluie mult mai mult decât încearcă să ascundă, iar lexicul actualei Românii este exclusiv unul al putrefacției instituționale. Ceasurile bat, calendarul avansează mecanic, dar noi am rămas blocați într-o buclă temporală, într-un stadiu vegetativ. România nu mai este o narațiune în desfășurare, ci un text mort. O băltire în care se oglindesc, cu o acuratețe clinică, aceleași figuri reciclate, aceleași discursuri golite de substanță și același verbiaj livrat unei națiuni care a transformat letargia în religie de stat.
Discursul public ne livrează obsesiv tema progresului, dar la o analiză de text atentă, realitatea arată o castrare sistematică a generațiilor noi. Le obligăm să respire aerul viciat al unei arhitecturi sociale care a canonizat impostura și a transformat mediocritatea în normă obligatorie. Într-o țară în care viitorul este tranzacționat la tarabă, narativa oficială ne dictează zilnic paradigma „stabilității”. Este, de fapt, stabilitatea rigor mortis-ului, echilibrul perfect al unei căderi controlate. Am codificat absurdul în legislație și ne-am scuzat lașitatea prin acel derizoriu haz de necaz / mecanismul de apărare al sclavului, până când rictusul a devenit fizionomia noastră națională.
Din fața paginii albe, observ cum societatea funcționează ca un mecanism gri, lansat în virtutea inerției spre propriul colaps structural, în timp ce noi consumăm energie epuizându-ne în polemici marginale. Administrația a devenit un construct kafkian în care competența este anulată algoritmic. Mișcarea există exclusiv în ficțiunile statistice și în proza fadă a rapoartelor oficiale. În afara hârtiei, însă, sintaxa realității de pe străzi, din spitale și din școli denotă exclusiv abandon, colaps administrativ și uzură morală.
Ne-am expulzat premeditat inteligența și am validat, prin tăcere, ascensiunea analfabetismului funcțional la rang de decident suprem. Granițele noastre nu sunt deschise pentru un schimb cultural, ci funcționează ca o supapă de evacuare a capitalului uman. Exodul generațional nu este o opțiune de explorare, ci o reacție acută de respingere față de un mediu ostil performanței, unde talentul e tratat ca o deviație inacceptabilă, iar corectitudinea garantează eșecul. Am acceptat această răsturnare axiologică cu o pasivitate complice: suficiența și agramatismul dictează regulile jocului, în timp ce vocile autentice și mințile ascuțite sunt împinse metodic spre un exil interior sau spre marginea scenei. Ne hrănim dintr-un patriotism de mucava, dintr-o retorică ieftină fluturată doar la comemorări, pentru a ne masca și justifica complicitatea cotidiană cu dezastrul.
Din lenea gândirii, așteptăm mesianisme politice, ignorând faptul că tocmai noi, prin omisiune și abdicare, am redactat regulamentul acestui eșec. Ne complăcem într-o complicitate burgheză, preferând șoaptele indignate în locul unei asumări disidențiale asurzitoare în spațiul public. Instituțiile sunt simple decoruri de carton, refăcute cosmetic la fiecare ciclu electoral, structuri goale în care se negociază letargii și se împart dividende de putere. Prin urmare, acest imperativ – „stop” – nu este un simplu artificiu literar sau un strigăt de furie neputincioasă. Este o necesitate chirurgicală, o incizie pe cord deschis. Avem nevoie de liniștea bruscă a opririi pentru a putea auzi, dincolo de zgomotul de fond, vacarmul infernal al propriului nostru colaps.
Dacă evoluția noastră se traduce doar prin accelerarea mecanică a unui declin asumat, bifând zilele fără să le trecem prin filtrul propriei conștiințe, atunci a venit momentul să blocăm metronomul.
Stop, opriți timpul! Suspendați această ficțiune macabru regizată, această simulare a vieții cetățenești care ne oferă iluzia cineticii doar pentru a ne asigura docilitatea. Să oprim timpul pentru o secundă de analiză lucidă, implacabilă. Nu pentru a evada din istorie, ci pentru a ne privi în față eșecul și a recunoaște, cu sinceritatea brutală a scriitorului în fața cuvântului definitiv, că ne-am pierdut complet direcția. Să oprim timpul înainte să fim clasați definitiv ca o eroare de sistem, ca o simplă notă de subsol într-o istorie a rateurilor. Să-l oprim până când învățăm să nu mai fim publicul inert al propriei tragedii și decidem, cu minimul de demnitate rămasă, dacă semnăm condamnarea la moarte prin anestezie generală sau dacă începem, în sfârșit, să rescriem totul din temelii.

Cu deosebită considerație, Constantin Stamate.

Notă de autor:
Rândurile care urmează nu se doresc a fi o analiză tehnică sau un raport statistic rece. Acest text reprezintă o viziune strict personală, o mărturisire de conștiință și un manifest asumat personal în fața unei realități tulburătoare care macină din temelii prezentul și viitorul societății noastre. Este un strigăt din interior, născut din refuzul de a asista tăcut la un naufragiu moral. Ca scriitor, măcar atât pot face pentru societate.
………………………………………………………………………………
Să scrii despre suferința și moartea tinerilor în spațiul care ar fi trebuit să le cultive viața și spiritul este, în sine, o inițiere într-un martiriu al cuvântului. Într-o societate care își uită menirea fundamentală de a-și proteja viitorul, cuvintele devin nu doar un refugiu, ci singura noastră armă împotriva unei tăceri asurzitoare. Privind retrospectiv la evenimentele sfâșietoare care au pătat recent imaginea și însăși esența școlii românești, trebuie să mărturisesc, cu o amărăciune pe care nu o mai pot disimula, că încep să-mi pierd definitiv speranța. Speranța într-o coordonare onestă, competentă și umană a învățământului de la noi din țară pare astăzi o iluzie naivă, spulberată de o realitate crudă.
Asistăm la un colaps moral și administrativ. Dincolo de porțile instituțiilor de învățământ, acolo unde ar trebui să se clădească destine, s-au consumat tragedii care au curmat brusc și nedrept viețile unor tineri elevi. Iar în fața acestui doliu nefiresc, atitudinea Inspectoratelor Școlare Județene a fost adesea marcată de o neglijență care frizează complicitatea. Există o culpă instituțională sistemică, ascunsă convenabil sub teancuri de hârtii, sub rapoarte cosmetizate și sub un reflex birocratic bolnav de a mușamaliza.
Dețin informații directe pe care, din respect pentru intimitatea familiilor zdrobite de durere și pentru a proteja identitatea unor oameni care încă se tem de represiunile sistemului, refuz să le expun în arena publică a mediului online.
Vorbim însă despre cazuri dureros de concrete, tineri striviți psihic de un mediu școlar toxic, victime ale unui bullying ignorat sistematic de direcțiuni, elevi împinși spre gesturi ireversibile pentru că strigătul lor de ajutor s-a lovit de ușile închise ale cabinetelor de consiliere, neglijențe uluitoare în supraveghere și o lipsă totală de reacție la semnalele evidente de derapaj din viața tinerilor.
Când o instituție a statului tratează moartea unui copil ca pe o simplă criză de imagine ce trebuie gestionată prin comunicate de presă sterile, atunci arhitectura sistemului educațional este iremediabil fracturată. Fiecare bancă rămasă definitiv goală într-o sală de clasă nu este o simplă absență în catalog, ci un rechizitoriu mut, dar asurzitor, îndreptat împotriva unei arhitecturi a nepăsării. Ne-am obișnuit, într-un mod de-a dreptul pervers și periculos, să normalizăm inacceptabilul.
Trebuie să ne întrebăm, cu o onestitate sfâșietoare: Ce se întâmplă cu tinerii care rămân? Cu colegii de bancă ai celor care au cedat? Ei sunt forțați să devină spectatori captivi într-un teatru absurd al ipocriziei. Ei văd cum aceleași autorități care ieri îi ignorau pe cei aflați în suferință, astăzi țin discursuri patetice despre „măsuri de prevenție”. Această falsitate sadică le predă tinerilor supraviețuitori o lecție extrem de toxică, aceea că viața lor contează pentru sistem doar ca problemă de imagine publică. Astfel, școala nu mai educă, ci traumatizează, sădind în generațiile viitoare neîncrederea cronică în orice formă de autoritate.
Iar în această ecuație a dezastrului nu trebuie să uităm nici de dascălii cu vocație. Nu toată cancelaria este complice. Există profesori care văd, care înțeleg și care suferă, dar care sunt adesea striviți de aceeași mașinărie opresivă care preferă liniștea mediocră în locul adevărului incomod. O cancelarie redusă la tăcere din teama de a nu „deranja” inspectoratul devine, din păcate, fără voia ei, părtașă la distrugerea inocenței.
Pe lângă acest aspect discutat, consider că important de menționat este și despre periferia și abandonul instituțional.
Dacă privim mai adânc în inima acestei drame, trebuie să coborâm privirea spre rădăcinile ei nevăzute, spre mediile din care acești tineri provin. Tragedia nu lovește la întâmplare, ci caută adesea fisurile deja existente în destinele vulnerabile. Mulți dintre copiii care ajung să fie striviți de malaxorul acestui sistem educațional vin din lumi aflate la marginea societății, din familii măcinate de lipsuri, din sate uitate de lume sau din cartiere unde speranța este un lux inaccesibil. Vorbim despre generații de tineri crescuți în umbra exodului, despre elevi pentru care drumul până la școală este o luptă zilnică cu noroiul, cu frigul și, mai presus de toate, cu stigmatul social.
Acești copii își poartă propriile cruci înainte de vreme. Pentru ei, școala ar fi trebuit să reprezinte sanctuarul, singura ieșire dintr-un labirint al fatalității. În schimb, găsesc adesea o extensie a respingerii. Aici intervine forma supremă a cinismului instituțional de care se fac vinovate inspectoratele școlare.
Există o ierarhizare tăcută, dar profund letală, a importanței unui elev în funcție de statutul socio-economic al familiei sale. Când un copil dintr-un mediu defavorizat, un copil fără „spate” sau fără părinți influenți, devine victima abuzurilor sau a epuizării psihice, tăcerea sistemului este mormântală.
Suferința lor este expediată și catalogată drept o simplă consecință a mediului de proveniență, exonerând astfel școala de orice responsabilitate. Această dublă condamnare, mai întâi de către soartă și apoi de către stat, prin abandon instituțional este exact ceea ce îmi secătuiește orice fărâmă de speranță. Experiența școlară a devenit, din păcate, o tragică trecere printr-un calvar tăcut, departe de ochii lumii, dar sub privirile goale ale celor care ar fi trebuit să intervină.
Spre finalul acestei analize prezentate, fac un apel la deșteptarea.
Acesta nu este doar un exercițiu literar de doliu, ci un strigăt de alarmă pe care nu îl mai îndrept către forurile decizionale, căci ele suferă de o surditate cronică. Mă adresez vouă, părinților. Voi sunteți ultima linie de apărare.
Când vă lăsați copiii dimineața la poarta școlii, vă despărțiți de ei cu iluzia siguranței. Însă în spatele acelor uși, inerția birocratică ucide suflete uneori mai sigur decât o face orice altă amenințare exterioară. Un consilier școlar copleșit, un director preocupat exclusiv de prestigiul de fațadă, un inspector a cărui singură grijă este raportarea statistică favorabilă, așa cum menționăm, toți aceștia formează un lanț al complicității în care veriga cea mai slabă este copilul.
Nu vă cer să deveniți anchetatori, ci să deveniți scuturi.
Treziți-vă din somnolența încrederii oarbe în „autoritatea școlară”!
Puneți întrebări incomode, cereți responsabilitate, verificați mediul în care copiii voștri își petrec jumătate din zi.
Iar cel mai important aspect, învățați să ascultați dincolo de ceea ce copiii voștri vă pot spune în cuvinte, căci acolo, în tăcerile lor apăsătoare, se ascund dramele pe care școala alege deliberat să le ignore.
Și, mai presus de orice, nu lăsați ca empatia voastră să se oprească la ușa propriei case. Trebuie să deveniți scutul și vocea celor care nu au pe nimeni să-i apere la ședințele cu părinții, a celor uitați în sate sau medii marginale. Dacă noi, ca societate, continuăm să delegăm responsabilitatea către niște structuri lipsite de suflet, vom ajunge complicii tăcuți ai unui sistem care ne îngroapă, rând pe rând, viitorul.
Ridicați vocea! Pentru ca numele acestor copii să nu devină doar niște simple statistici în dosare închise prea devreme, ci scânteia care să reclădească, din temelii, demnitatea școlii românești.

Cu deosebită considerație, Constantin Stamate – Tulcea.

Oare v-ați întrebat vreodată dacă trăim o farsa biologică?
Ei bine, eu de foarte multe ori mi-am făcut mustrări de conștiință în ceea ce privește situația aceasta. Poate nu mai am acces la libertatea liberului arbitru, dar mereu mi-am închipui că dacă pot face ceva în acest caz, este să scriu despre asta cu toate riscurile asumate, știți voi, sunt ochi și minți ce disprețuiesc acest tip de conținut, însă lăsând în urmă ce ar spune criticii de fontă despre aceste gânduri, hai să-i dăm în continuare înainte!

Așadar, dragă cititorule, cel ce-ți petreci timpul pe aici, te invit să contempli propria ta descompunere într-un decor care mimează viața cu o insolență de neiertat. Te salut din această fundătură a spațiului virtual, o extensie a plictisului meu organic unde silabele se târăsc ca niște viermi pe hoitul sensului. M-ai găsit într-o lume care se încăpățânează să existe fără nicio justificare metafizică, un accident biologic sordid decorat cu iarbă artificială. Iată-mă: o eroare de calcul a materiei, purtându-mi verticalitatea prin acest „mediu înconjurător” care a devenit un front invizibil. Trăim o agonie mai perfidă decât cea din iarna anului 1942 la Stalingrad, cel puțin, atunci, moartea era mai onestă, era ger, fier, sânge și altele, pe când astăzi, ea este zaharată, digitală și birocratizată într-un mod ce se dorește a părea normal. Suntem, din perspectiva mea, ca niște soldați ai unei armate de umbre, mărșăluind nu spre Berlin, ci spre propriul vid interior, într-un asediu perpetuu asupra sensului curat care a fost deja bombardat și transformat în ruine. Soarele răsare cu o insolență de funcționar public ce zace de ani de zile în același fotoliu de piele roasă, iluminând un lagăr de concentrare al spiritului unde gardienii sunt propriile noastre dorințe mediocre. Mă uit la acest univers scârbos și văd o groapă comună a idealurilor, unde oxigenul nu e decât gazul care ne întreține iluzia că încă mai avem un cuvânt de spus în fața neantului. Suntem ca niște paraziți pe o sferă ce se rotește fără țintă, dar ne prefacem că ne facem „planuri de viitor” ca și cum am fi supraviețuitorii unui război pe care l-am pierdut înainte de a ne naște. Trist, nu-i așa stimate cititorule?
Amintiți-vă cum priveam acest peisaj urban, această metastază de sticlă și oțel care a depășit în cruzime orice distrugere pe care aviația a lăsat-o în urmă la Dresda. Dacă atunci orașele cădeau sub bombe, astăzi ele se prăbușesc sub greutatea propriei lor banalități lucioase. Din păcate, mediul actual nu este o casă, ci o mașinărie de tocat conștiințe, un Blitzkrieg psihologic care ne-a cucerit fără să tragă un singur foc de armă, ci doar prin teroarea confortului și a ecranelor. Suntem victimele unui Holocaust al atenției, unde sufletele noastre sunt transportate în vagoane de lux către camerele de gazare ale divertismentului de masă. Simt cum fiecare stradă este un tranșeu în care ne luptăm pentru o recunoaștere derizorie, iar fiecare clădire de birouri este un buncăr în care ne ascundem de teroarea de a fi singuri cu propria noastră nimicnicie. Ne-am construit o civilizație care miroase a plastic ars și a moarte clinică, o lume unde „progresul” este doar despre viteza cu care ne apropiem de peretele final al istoriei. Ne lăudăm cu libertatea, dar suntem mai înregimentați decât diviziile de tancuri din Ardeni, executați zilnic de ceasornic, acest tiran care ne măsoară distanța până la groapă. Orașul nu ne găzduiește, ci ne digeră ca pe niște rații de front uitate în noroi, transformându-ne în cifre sterile dintr-o statistică a dezastrului generalizat.
După ce am ridicat temple nimicului și am transformat existența într-o tranzacție mizerabilă, ce ne mai rămâne în această apoteoză a deșertăciunii? Prefer să spun că suntem ultima generație a unei specii care și-a semnat capitularea necondiționată în fața absurdului. Acest manifest nu este un strigăt anost de ajutor, ci un rânjet perfid, final aruncat în fața lor, cei care se cred nemuritori în timp ce putrezesc pe picioare. Viața actuală este un pamflet complex scris de o șleahtă de demenți, un fel de proces, ca acela de la Nürnberg unde noi suntem și judecătorii, și călăii, și victimele. Ne hrănim cu resturile unor idei expirate, în timp ce spiritul nostru este un deșert mai arid decât cel din El Alamein, bântuit de fantomele unor întrebări la care nu mai avem curajul să răspundem. Tot acest „mediu înconjurător” este un teatru de operațiuni unde singura victorie posibilă este sinuciderea filozofică, detașarea aristocratică de o realitate care miroase a eșec cosmic. Tu, cititorule, dacă ai ajuns până la acest “capăt”, probabil că ești cel ce-și caută un sens în tot acest masacru de moralitate a cuvintelor și faptelor, ce doar ne rafinează scârba. Suntem liberi doar atunci când înțelegem că „viitorul” este o minciună propagandistică de joasă speță și că singura noastră demnitate este să privim acest colaps cu o luciditate feroce, înainte ca tăcerea finală, acea tăcere care s-a lăsat peste Europa în mai ’45 să se lase definitiv peste singurătatea noastră metafizică. Rămâi în acest pustiu sau dispari! Universul nu va simți nicio pierdere, căci, oricum suntem doar o virgulă sângerie într-o carte despre neant creată și bazată pe legi create de ei.

Featured

Invitație la lectură!

Am învățat că viața nu se măsoară prin greutățile pe care le duci în spate, ci prin ușurința cu care alegi să ierți, să speri și să scrii.

Dacă m-ați întreba cine sunt dincolo de cărțile mele, v-aș spune că sunt un om care a încetat de mult să mai lupte cu destinul, preferând să-l asculte. Mi-am intitulat acest gând „Nu-i greu nimic”, nu din trufie, ci dintr-o rară și prețioasă certitudine: aceea că spiritul nu are greutate, deci nu poate fi strivit.
Să începem cu geometria suferinței și a harului.
Am trăit sub cer destul cât să văd cum se schimbă culorile, dar și cum se schimbă fețele oamenilor. Am înțeles că „greul” este doar o iluzie a minții obosite. Când ești poet, ești un fel de hamal al invizibilului, porți pe umeri melancolii, apusuri și tăceri pe care alții nu au timp să le observe. Dar, paradoxal, cu cât porți mai multă frumusețe, cu atât devii mai ușor.
Nu-i prea greu să ierți, dacă înțelegi că ura ocupă locul destinat iubirii. Nu-i prea greu să taci, dacă tăcerea ta e plină și, cu siguranță, nu-i prea greu să fii singur, dacă singurătatea ta e populată de versuri.
În scrisul meu, am încercat să decojesc realitatea de pojghița ei aspră.

Vă dăruiesc aceste gânduri cu rânduri pentru un exercițiu de respirație. Viața ne cere adesea să fim stânci, dar eu am ales să fiu apă: apa trece peste pietre fără să se plângă că e greu, modelându-le cu răbdare.
Dacă o singură metaforă de-a mea v-a făcut să simțiți că povara voastră s-a micșorat, atunci misiunea mea este împlinită. Nu vă cer să mă admirați, ci să vă oglindiți în aceste rânduri și să descoperiți, odată cu mine, că în fața luminii din noi… nu-i greu nimic.

Cu toată stima și respectul cuvenit, al dumneavoastră Constantin Stamate-Tulcea

Dragi cititori,

Suntem mereu în căutarea sensului, a destinației, a victoriei definitive. Ni se spune că trebuie să avem o poziție clară, să urmăm un drum mai bun, să alegem mereu tabăra corectă. Succesul în locul eșecului, fericirea în locul tristeții, credința în locul îndoielii.
Dar dacă ne-am opri o clipă și ne-am întreba: Oare chiar contează?
Așadar, vă propun o perspectivă eliberatoare. Totul este posibil, și totuși, nimic nu este.
Există o explicație pentru orice dramă din viața noastră, dar, în același timp, nu există nicio explicație reală pentru succesiunea absurdă și splendidă a zilelor noastre. Realizăm un obiectiv? Sau eșuăm lamentabil? În marea schemă a lucrurilor, este oare cu adevărat mai valoros un rezultat decât celălalt?
De ce ne chinuim să alegem calea „mai bună”? Nu cumva este la fel de normal și de firesc să plângi de dezamăgire, cum este să taci resemnat? Nu cumva este la fel de „splendid” să fii un câștigător, cum este să fii un învins?
Vă invit să îmbrățișați complexitatea!
Nu trebuie să fim perfecți:
* Iubiți-vă nefericirea și urâți-vă fericirea pentru o clipă – amestecați emoțiile, răscoliți-le!
* Fiți un fulg de nea purtat de vânt: fără scop, fără direcție impusă, fără panică.
* Fiți curajoși când simțiți că nu trebuie, și aveți voie să fiți lași când e nevoie de curaj suprem.
Oricum am privi, în această lume, orice câștig se poate transforma într-o pierdere, și orice pierdere se poate dovedi, în timp, un câștig. Miza noastră nu este să găsim o logică perfectă, ci să ne trăim emoțiile puternic, autentic, indiferent cât de absurde par.
În loc să căutăm mereu răspunsuri clare, ca și cum am aștepta să scuipăm foc în fața oricărei întrebări, poate că e timpul să acceptăm un adevăr simplu:
Nu trebuie să existe o miză finală pentru ca experiența să merite.
Cugetați la asta!

Stimați prieteni, doamnelor și domnilor,

Suntem adunați aici, în lumina asta clară, prețuind ideile de bunătate, dreptate și onoare. Vorbim despre „moralitate” ca despre un far, o busolă care ne ghidează. Dar vă întreb: cât de mult din viața voastră reală se desfășoară cu adevărat sub această lumină neîntreruptă?
Haideți să fim sinceri. Trăim cu toții pe umerii unor giganți, dar acei giganți sunt adesea acoperiți de noroi. Prosperitatea noastră, liniștea noastră, confortul societăților liberale… nu sunt acestea, în mare măsură, roadele războiului, ale exploatării, ale deciziilor „imorale” luate de generațiile dinaintea noastră?
Ne place să ne definim prin blândețe, dar admirația noastră profundă se îndreaptă întotdeauna spre cei care au îndrăznit să se lupte cu sorții, cei care au spart regulile. Îi citim pe Machiavelli și pe Hobbes. Îi condamnăm, dar le devorăm lecțiile! De ce?
Pentru că subconștientul nostru știe un adevăr pe care conștiința noastră refuză să-l admită: Viața bună nu înflorește în ciuda imoralității, ci adesea datorită ei.
Umbrele noastre știu asta.
Gândiți-vă la voi, nu la societate. Când ați fost nevoiți să faceți o alegere grea: Să spuneți un adevăr dureros sau o minciună blândă pentru a proteja pe cineva? Să urmăriți un scop ambițios, care necesită un dram de viclenie, sau să rămâneți cu mâinile curate, dar să stagnați?
„Virtutea”, ne spunea Aristotel, ar trebui să fie echilibrată. Dar viața reală ne forțează să recunoaștem că un curaj fantastic merge adesea mână în mână cu o lipsă de considerație. O ambiție arzătoare, pe care o admirăm, necesită o doză de egoism. Acele lucruri pe care le considerăm „vicii” – lăcomia, vanitatea, un anumit resentiment sănătos – sunt exact combustibilul care ne scoate din mediocritate.
Filosofii morali au construit castele frumoase, aerisite, dar nu sunt decât ficțiune. Au evitat adevărul esențial: omul este o singură piesă. Nu putem tăia viciul fără să amputăm curajul.
Adevărata întrebare nu este cum să eradicăm umbra, ci cum să o înțelegem. Ce secrete ascunse – ce traume reprimate, ce puteri nefolosite – zac în acea parte pe care am decis să o condamnăm?
Vă invit să ieșiți din această sală și să nu mai priviți moralitatea ca pe un cod de legi stricte, ci ca pe o oglindă. Oglinda care vă arată lumina, desigur, dar și umbra, care este, de fapt, arhivarul neclintit al adevărului vostru complet.
Nu vă temeți de umbra voastră. Învățați de la ea. Poate că acolo se află forța de care aveți nevoie pentru a trăi nu doar o viață morală, ci o viață autentică.
Vă mulțumesc!

O scurtă și cuprinzătoare scrisoare către cei care nu ating Pământul…

Dragii mei critici (de serviciu și de ocazie),

Ați șuierat, am auzit. Vă mulțumesc! Nicio confirmare nu este mai dulce decât reacția voastră de respingere.
Văd că sunteți revoltați de scrierea mea. De Inițierea în Martiriu, care v-a părut prea ermetic, ca și cum un suflet ar trebui să-și vândă trauma pe tarabă, în versuri care se citesc la prima vedere.
Vă irită tonul. Vă revoltă solemnitatea. Mă acuzați că sunt “prea mare,” că am prea mult spirit și prea puțin selfie.
Știu de ce…
Voi v-ați obișnuit cu poezia de buzunar. Ați trăit atât de mult în poezia aceasta șoptită, în lirismul călduț și aluziv, încât orice voce care se ridică la tonul judecății vi se pare o blasfemie. Voi ați confundat minimalismul cu lipsa de curaj. V-ați mulțumit să explorați crăpăturile din gresie, în timp ce eu vă arătam că întreaga catedrală a veacului este deșartă.
Despre confortul vostru estetic, ei bine…
Mi se cere să scriu “accesibil,” să mă aliniez (cred cu astrele sau ceva de genul…). Dar eu nu am scris pentru a mă integra, ci pentru a rămâne în picioare când se face liniște.
Când eu scriu despre nevoia de eternitate și despre martiriu, voi îmi reproșați că nu am lăudat ultima aplicație de socializare.
Când folosesc retorica ca pe o armură, voi îmi cereți să mă dezbrac până la piele și să plâng cuminte, ca un copil abandonat, ca să vă simțiți voi mai umani.
Nu! Răspunsul meu este o palmă retorică dată comodității.
Voi confundați autenticitatea cu prozaismul. Eu cred că autenticitatea vine din forța de a te exprima în cea mai înaltă formă posibilă, chiar dacă forma aceea este, acum, nepopulară și deranjează.
Înțelegeți! Nu ați criticat un autor, ați criticat o direcție. Ați criticat faptul că unii poeți refuză să trateze arta ca pe o joacă de copii.
Așa că, iubiți critici, continuați să mă disecați. Fiecare șuierat de-al vostru este un ecou care mă asigură că am lovit acolo unde doare cel mai tare, în presupunerea voastră că singura poezie valabilă este aceea care nu cere nici efort, nici genunchi plecați în fața viziunii.
Vă las să analizați bucățile, în timp ce eu mă retrag să construiesc următorul rând . El nu va fi mai silențios, fiți siguri de asta!

Cicatricea de cupru

Să nu credeți că povestea mea este un râu care curge lin, cu alge moi și pietre șlefuite. Nu. Viața mea a fost o cascadă spartă, o prăbușire perpetuă pe un pat de bolovani ascuțiți. Îmi amintesc primul meu an, nu ca pe o inocență pierdută, ci ca pe o primă cădere în groapa fără fund a îndoielii, de unde a trebuit să sap cu unghiile. Săpatul acesta, dragul meu, a devenit singura mea formă de meditație, singurul meu rug.
Mi-au spus, adesea, că sunt un arbore plantat în cea mai sterilă dintre stânci. Și, într-adevăr, vântul mi-a biciuit crengile până la os, furtunile mi-au rupt frunzele, dar în adânc, în miezul cel mai ascuns, rădăcina s-a agățat de o venă subțire de apă, de o promisiune mută: Voi înflori aici, sau nu voi înflori nicăieri. Nu am avut luxul pământului moale, al alianțelor ușoare sau al norocului neașteptat. Totul a fost smuls din piatră, cu un efort titanic, cu o încrâncenare pe care nu o pot descrie în cuvinte palide.
Când oamenii privesc acum, văd poate rodul, sau statura înaltă, dar ei nu văd și nu aud zgomotul luptei interioare. Ei nu văd nopțile în care eram doar o umbră tremurândă, o fibră gata să se rupă, reîncarnând mereu mitul lui Sisif, împingând aceeași piatră a responsabilității, a așteptărilor, a poverii. De fiecare dată când piatra se rostogolea înapoi – și o făcea mereu, cu un râs amar al sorții – era un moment de moarte. O moarte mică, necesară, care elibera loc pentru un nou strat de voință.
Am învățat că nu poți cere lumii să fie blândă; poți doar să ceri spatelui tău să fie mai puternic. Și astfel, spatele meu, sufletul meu, au devenit acoperite de o crustă, o cicatrice de cupru. Nu este o rană deschisă care sângerează, ci o patină dură, metalică, pe care durerea s-a preschimbat în rezistență. Fiecare eșec nu a fost un final, ci doar o școală brutală care mi-a șoptit: “Nu ai învățat încă destul. Încearcă diferit. Încearcă mai tare. Nu te opri.”
Și poate că aceasta este singura mea moștenire autentică: refuzul de a capitula. Nu am iubit ușurința. Am iubit greul, pentru că doar greul mi-a arătat de ce sunt capabil. Am iubit lupta, pentru că ea a fost singurul meu partener constant. Nu am fost un erou în povești scrise de alții, ci un soldat tăcut în războiul meu personal, singurul supraviețuitor al bătăliilor pe care nimeni nu le-a văzut.
Dacă aș putea să-i transmit ceva omului care eram, i-aș șopti: “Fii mândru de oboseală. Fii mândru de fiecare cicatrice. Acestea nu sunt semne ale distrugerii, ci hărți care arată unde ai fost forțat să te refaci, mai întreg, mai mult. Stai drept. Ești dovada vie că fragilitatea poate deveni oțel, dacă este lovită suficient de des și suficient de puternic, dar nu ruptă.”
Și acum, când liniștea se așterne, știu că pacea nu este o absență a conflictului, ci o pauză meritată între runde. Mâine va fi o nouă zi, cu o nouă piatră de împins, dar mâinile mele sunt deja aspre, gata să apuce. Și în adâncul privirii mele, nu mai este teamă, ci doar promisiunea rece și fermă a rezistenței!

Eh, așa viață…

La vie! Ce comedie proastă, nu-i așa?
Suntem aruncați pe acest trotuar umed, cu o baghetă de pâine sub braț și o filozofie prea mare în cap, de parcă universul ar aștepta cu sufletul la gură verdictul nostru despre existență. Și ce facem? Ne certăm cu chelnerul pentru că vinul e prea acru, dar acceptăm cu resemnare că iubirea e mereu amară. Eh, așa viață…
Am alergat după ideal, domnule! L-am căutat prin toate bistrourile, l-am mirosit în fum și l-am găsit, în cele din urmă, ascuns sub o factură neplătită. Idealul, știi, e un sentiment foarte pretențios, care vrea să-i dai bani, dar refuză să-ți spună ce face cu ei.
Ne îmbrăcăm elegant, chic, purtăm cravate, ne dăm cu parfumuri scumpe, doar ca să ne dăm seama, în cele din urmă, că cel mai mare eveniment al zilei este atunci când găsim șosetele pereche înghițite în mașina de spălat…
Și dragostea? Mon Dieu! O ecuație matematică rezolvată greșit. Începe cu un sărut furat sub ploaie, ca în filmele proaste, și se termină cu un monolog dramatic în fața unei uși trântite.
Așa e lumea asta, o imensă sală de spectacol unde toți suntem actori amatori, jucând o piesă pe care nu a scris-o nimeni și care nu are nicio morală. Ne batem cu pumnul în piept, ne autoproclamăm genii sau victime, și apoi ne călcăm pe mână când vine momentul să lăsăm bacșiș.
C’est la vie, prietene! Nu e tragic, nu e sublim. E doar… o glumă lungă, și singura noastră artă e să ne prefacem că am înțeles poanta.

Unde sunt anii?

Unde sunt anii? Mă întreb, privind în palma mea goală, o palmă care ar trebui să fie plină de pulberea lor aurie, de zgomotul lor de clopot spart. Și nu e nimic.
Nu e nici măcar ecoul acela surd al lor, nu e nici măcar o umbră palidă pe zidul inimii. E doar aerul care a rămas în urma lor, un aer mai subțire, mai transparent, ca și cum ei, anii, ar fi fost niște păsări mari, zgomotoase, și-au luat zborul lăsând în urmă doar vibrația aripilor, care nu se aude, dar se simte pe piele ca o boare rece.
Unde este cel care a iubit atâta de mult cerul, încât i s-au lipit stelele de retină? Unde e umbra aceea nervoasă care alerga după un infinit promis, un infinit care mirosea a scorțișoară și a ploaie de vară? Eu mă uit acum la mine, în oglinda apei din fântâna cuvintelor, și văd un chip care s-a obișnuit să poarte timpul ca pe o mască.
Ah, anii! Ei n-au murit, nu se poate să fi murit. Ei s-au prefăcut în altceva, în niște substantive invizibile, în niște verbe care nu mai au subiect. S-au făcut lumină în ungherele pe care le-am uitat, s-au făcut tăcere în mijlocul zgomotului, s-au făcut dor de o clipă pe care credeam că o voi ține în buzunar pentru totdeauna.
Și totuși, nu-i găsesc. Nu-i pot atinge, nu le pot simți greutatea pe umeri. Unde sunt anii? Ei nu sunt nici în calendar, nici în clepsidră. Ei sunt între, sunt spațiul dintre două respirații, sunt negrul dintre două versuri. Ei sunt poezia însăși, acea poezie care nu se scrie, ci doar se trăiește și se uită, ca să poată fi din nou întrebată, mereu, la nesfârșit.
Rămâne doar întrebarea, o întrebare cu aripi de ceară, care zboară spre un soare care nu mai apune: Unde sunt anii?

Revolte cosmice

Mă trezesc în albastrul hidos al după-amiezii. Orașul este o râmă grasă, lipită de pietre. E miros de ceai rece și de decență putrezită. Sarcina mea… Să dinamitez acest tablou, arunc o grenadă de indigo pur în vitrina comodă a bunului simț!
Corpul meu nu mai e carne, e un vagon de marfă plin cu auroră boreală și cu toate rugăciunile uitate ale marinarilor beți. Visez că fug, dar de fapt pătrund în interiorul unui cristal de sare, unde timpul se sparge-n mici cioburi ascuțite, gata să sfâșie orice cronometru.
Strig la Sfinx, la cel de pe stradă. Îi cer o explicație pentru plictiseală, și-i cer cheia către subsolul lumilor, acolo unde metalele cântă arii de Wagner. Sfinxul tace, acoperit de-o spoială stupidă de ceară și praf, dar tăcerea lui nu e ignoranță, e un refuz. Simt umbra ironiei sale, iar asta mă doare mai mult decât vidul.
Atunci, revolta începe în mine! E-o migrenă galbenă care-mi rupe craniul, simt cum nervii mei se transformă-n fire de telegraf purtând urlete codate către steaua cea mai rapidă.
Ies pe stradă… Trec pe lângă negustori de iluzii ieftine și femei cu zâmbete din sticlă mată. Le privesc și știu. Sunteți niște obiecte geometrice, niște paralelipipede docile care așteptați ploaia, însă eu sunt deja sub ploaie, o ploaie de mercur topit care-mi spală retina și-mi lasă o viziune complet nouă și murdară.
Văd cosmosul, nu ca un spațiu curat de laborator, ci ca o peșteră umedă, enormă, unde zeii joacă cărți cu mâini murdare de funingine, iar Calea Lactee este doar firimitura de pâine uitată pe-o masă imensă de lemn roșu. Aici, moartea, moare într-un hohot de râs.
Îmi scriu ultimele cuvinte pe zidul unei biserici: “Eu sunt culoarea care lipsește din curcubeu…”
Apoi, mă arunc în adânc. Nu-n apă… Mă arunc în propria-mi halucinație neagră și groasă. Mă transform într-o mașinărie care produce lumină verde din dezgust.
Adio, voi, cetățeni cu fețe de gips! Am ales să navighez pe fluviul de petrol care curge sub voi, acolo unde numai poeții și criminalii își dau întâlnire pentru a fuma tutun aspru.

Despre colțul cercului

Într-o lume a perfecțiunii geometrice, unde liniile drepte se întâlnesc cu un aer de superioritate, iar pătratele se laudă cu cele patru unghiuri drepte, se ascunde o enigmă, o sursă de ironie fină pentru matematicienii plictisiți: colțul cercului.
Da, ați auzit bine. Nu e o glumă de clasa a cincea, ci o realitate (cel puțin una filosofică, dacă nu euclidiană) pe care toți o ignorăm politicos, de parcă ar fi ruda săracă de la masă.
Cercul, marele egoist al formelor, mereu neted, mereu fluid, se dă rotund și negaționist: „Eu? Colțuri? Niciodată! Sunt simbolul infinitului, al perfecțiunii. Colțurile sunt pentru plebei, pentru triunghiuri și, Doamne ferește, pentru cuburi!”
Dar noi, observatorii critici, știm mai bine. Cercul are un colț. Nu un colț ascuțit și arogant, care să-l jeneze în societate, ci un colț subtil, un colț metafizic, pe care-l păstrează ca pe o mică excentricitate personală.
Unde se află? Oriunde și nicăieri!
Unii susțin că colțul cercului este punctul de contact tangent cu o linie dreaptă, momentul de maximă tensiune unde rotunjimea aproape cedează presiunii formalului. Alții spun că e pur și simplu locul de unde a început desenul, acel punct inițial, neglijat, care poartă încă stigmatul startului.
Dar, de fapt, colțul cercului este cel mai bun loc din tot cercul:
Este locul ideal pentru parcat: Datorită lipsei sale evidente, poliția geometrică nu te poate amenda niciodată pentru „staționare neregulamentară într-un unghi”.
Este scuza supremă: Când o roată se blochează, poți da vina pe Colț: „A, nu merge, sigur a nimerit pe colțul cercului, singurul loc unde forma cedează!”
Este sediul birocrației: Acolo se adună toate documentele despre (pi) care nu au fost încă aprobate și se discută în șoaptă despre posibilitatea de a introduce un „unghi al cercului” de 360.000000000°, circ (doar pentru a fi mai speciali).
Așadar, data viitoare când cineva se va lăuda cu precizia unui cerc, zâmbiți-i superior și întrebați: „Și cum e vremea la voi, la Colț?”
Veți vedea panica în ochii lui. Colțul cercului nu este o eroare, este o ironie fină, o gaură neagră a logicii, care ne reamintește că perfecțiunea este plictisitoare și că până și un cerc are nevoie de un mic unghi (neoficial) pentru a-și păstra secretul și umorul.

Poetul și Bursa de Sentimente, interesant, nu-i așa?

Domnilor, doamnelor, investitori în tristețe și acționari în extaz! Vă rog să luați loc și să admirați relicva economică a literaturii: Poetul!
Adevărul istoric este irefutabil. Odată, dacă voiai să te simți cu adevărat nefericit, nu te uitai la știri și nici nu mergeai la terapie. Îți cumpărai o colecție de versuri. Însă, poetul deținea, fără nicio licitație, rezervele mondiale de melancolie, iar tragedia era scoasă pe piață doar sub licența sa exclusivă. El era CEO-ul companiei “Suflet & Co.”, iar ceilalți… ei bine, ceilalți se mulțumeau să fie simpli angajați la exportul de veselie superficială.
Cum funcționa acest cartel?
Poetul avea monopolul asupra extractului pur de metaforă. Dacă un țăran zicea “mi-e inima grea”, era doar indigestie. Dacă un poet zicea “Inima mea e un bolovan de jasp uitat pe fundul unei fântâni cosmice”, pac! Avea preț de lux și intra la categoria de “sentiment profund, adevărat”. Nimeni altcineva nu avea voie să importe adjective atât de grele.
Dacă un om obișnuit suferea de o durere de cap, era o migrenă. Dacă un poet o descria, devenea “Oțelul rece al existenței forat în tâlpile gândului,” și primea un onorariu. Oamenii trebuiau să plătească (sau măcar să citească) poetul, pentru a-și valida experiențele interne. “Nu te poți simți cu adevărat singur până nu citești elegia mea despre vidul cosmic,” era deviza de marketing.
Înainte de ” reglementarea” pieței, nu știai ce fel de disperare primești. Poetul venea cu standarde…”Disperarea romantismului englez,” “Disperarea existențialistă franceză” sau “Disperarea post-simbolistă, cu note de tablou deformat.” Măcar atunci cumpărătorul știa exact ce marcă de angoasă consumă.
Apoi, ce s-a întâmplat? A venit revoluția digitală…
Brusc, bursa sentimentelor a explodat în milioane de micro-tranzacții. Oricine a putut posta un “status” despre cât de “broken” este, fără să folosească nici măcar un singur pentametru iambic. Terapii, self-help-uri și emisiunile TV au început să vândă la preț de dumping sentimente premăcinate. Monopolul poetului s-a prăbușit ca prețul lalelelor în secolul al XVII-lea. (Cine știe cunoaște…).
Astăzi, Poetul a devenit un mic butic de artizanat emoțional. El șoptește: “Am o tristețe de epocă, lucrată manual, cu patină de timp și niciun hashtag!” Dar lumea trece pe lângă el, absorbită de oferta specială la “fericirea instant” sau de “2+1 Gratis la criză de vârstă medie” din supermarketul emoțional.
Așadar, să ne amintim cu un zâmbet amar de vremurile când un singur om avea curajul și talentul să ne spună, cu autoritate absolută, cât de tare suntem dărâmați. Era, măcar, o singură sursă de unde provenea tot întunericul, și era frumos ambalat. Vă mulțumesc! Acum, puteți să vă reluați activitatea de a vă exprima sentimentele profunde pe o platformă cu 280 de caractere …. pe oră ….

Featured

Despre mine.

Constantin Stamate (n. 1999, Tulcea) este una dintre cele mai timpurii și ferm conturate voci ale poeziei românești actuale. La doar 27 de ani, opera sa a fost inclusă în Istoria literaturii române după 1989 de Marcel Fandarac, o confirmare istoriografică rară pentru un autor din noua generație. Este autorul volumelor Inițierea în Martiriu (2021) – distins cu Premiul de excelență al revistei Timpul și Premiul Regal Literar – și Poezii (2025). Prezență activă în paginile unor publicații de prestigiu precum Revista Timpul, Spații Culturale sau Bilete de Papagal, Constantin Stamate își consolidează, prin fiecare apariție, un discurs liric de o profundă intensitate și rigoare interioară.