Oare v-ați întrebat vreodată dacă trăim o farsa biologică?
Ei bine, eu de foarte multe ori mi-am făcut mustrări de conștiință în ceea ce privește situația aceasta. Poate nu mai am acces la libertatea liberului arbitru, dar mereu mi-am închipui că dacă pot face ceva în acest caz, este să scriu despre asta cu toate riscurile asumate, știți voi, sunt ochi și minți ce disprețuiesc acest tip de conținut, însă lăsând în urmă ce ar spune criticii de fontă despre aceste gânduri, hai să-i dăm în continuare înainte!

Așadar, dragă cititorule, cel ce-ți petreci timpul pe aici, te invit să contempli propria ta descompunere într-un decor care mimează viața cu o insolență de neiertat. Te salut din această fundătură a spațiului virtual, o extensie a plictisului meu organic unde silabele se târăsc ca niște viermi pe hoitul sensului. M-ai găsit într-o lume care se încăpățânează să existe fără nicio justificare metafizică, un accident biologic sordid decorat cu iarbă artificială. Iată-mă: o eroare de calcul a materiei, purtându-mi verticalitatea prin acest „mediu înconjurător” care a devenit un front invizibil. Trăim o agonie mai perfidă decât cea din iarna anului 1942 la Stalingrad, cel puțin, atunci, moartea era mai onestă, era ger, fier, sânge și altele, pe când astăzi, ea este zaharată, digitală și birocratizată într-un mod ce se dorește a părea normal. Suntem, din perspectiva mea, ca niște soldați ai unei armate de umbre, mărșăluind nu spre Berlin, ci spre propriul vid interior, într-un asediu perpetuu asupra sensului curat care a fost deja bombardat și transformat în ruine. Soarele răsare cu o insolență de funcționar public ce zace de ani de zile în același fotoliu de piele roasă, iluminând un lagăr de concentrare al spiritului unde gardienii sunt propriile noastre dorințe mediocre. Mă uit la acest univers scârbos și văd o groapă comună a idealurilor, unde oxigenul nu e decât gazul care ne întreține iluzia că încă mai avem un cuvânt de spus în fața neantului. Suntem ca niște paraziți pe o sferă ce se rotește fără țintă, dar ne prefacem că ne facem „planuri de viitor” ca și cum am fi supraviețuitorii unui război pe care l-am pierdut înainte de a ne naște. Trist, nu-i așa stimate cititorule?
Amintiți-vă cum priveam acest peisaj urban, această metastază de sticlă și oțel care a depășit în cruzime orice distrugere pe care aviația a lăsat-o în urmă la Dresda. Dacă atunci orașele cădeau sub bombe, astăzi ele se prăbușesc sub greutatea propriei lor banalități lucioase. Din păcate, mediul actual nu este o casă, ci o mașinărie de tocat conștiințe, un Blitzkrieg psihologic care ne-a cucerit fără să tragă un singur foc de armă, ci doar prin teroarea confortului și a ecranelor. Suntem victimele unui Holocaust al atenției, unde sufletele noastre sunt transportate în vagoane de lux către camerele de gazare ale divertismentului de masă. Simt cum fiecare stradă este un tranșeu în care ne luptăm pentru o recunoaștere derizorie, iar fiecare clădire de birouri este un buncăr în care ne ascundem de teroarea de a fi singuri cu propria noastră nimicnicie. Ne-am construit o civilizație care miroase a plastic ars și a moarte clinică, o lume unde „progresul” este doar despre viteza cu care ne apropiem de peretele final al istoriei. Ne lăudăm cu libertatea, dar suntem mai înregimentați decât diviziile de tancuri din Ardeni, executați zilnic de ceasornic, acest tiran care ne măsoară distanța până la groapă. Orașul nu ne găzduiește, ci ne digeră ca pe niște rații de front uitate în noroi, transformându-ne în cifre sterile dintr-o statistică a dezastrului generalizat.
După ce am ridicat temple nimicului și am transformat existența într-o tranzacție mizerabilă, ce ne mai rămâne în această apoteoză a deșertăciunii? Prefer să spun că suntem ultima generație a unei specii care și-a semnat capitularea necondiționată în fața absurdului. Acest manifest nu este un strigăt anost de ajutor, ci un rânjet perfid, final aruncat în fața lor, cei care se cred nemuritori în timp ce putrezesc pe picioare. Viața actuală este un pamflet complex scris de o șleahtă de demenți, un fel de proces, ca acela de la Nürnberg unde noi suntem și judecătorii, și călăii, și victimele. Ne hrănim cu resturile unor idei expirate, în timp ce spiritul nostru este un deșert mai arid decât cel din El Alamein, bântuit de fantomele unor întrebări la care nu mai avem curajul să răspundem. Tot acest „mediu înconjurător” este un teatru de operațiuni unde singura victorie posibilă este sinuciderea filozofică, detașarea aristocratică de o realitate care miroase a eșec cosmic. Tu, cititorule, dacă ai ajuns până la acest “capăt”, probabil că ești cel ce-și caută un sens în tot acest masacru de moralitate a cuvintelor și faptelor, ce doar ne rafinează scârba. Suntem liberi doar atunci când înțelegem că „viitorul” este o minciună propagandistică de joasă speță și că singura noastră demnitate este să privim acest colaps cu o luciditate feroce, înainte ca tăcerea finală, acea tăcere care s-a lăsat peste Europa în mai ’45 să se lase definitiv peste singurătatea noastră metafizică. Rămâi în acest pustiu sau dispari! Universul nu va simți nicio pierdere, căci, oricum suntem doar o virgulă sângerie într-o carte despre neant creată și bazată pe legi create de ei.