Invitație la lectură!

Am învățat că viața nu se măsoară prin greutățile pe care le duci în spate, ci prin ușurința cu care alegi să ierți, să speri și să scrii.

Dacă m-ați întreba cine sunt dincolo de cărțile mele, v-aș spune că sunt un om care a încetat de mult să mai lupte cu destinul, preferând să-l asculte. Mi-am intitulat acest gând „Nu-i greu nimic”, nu din trufie, ci dintr-o rară și prețioasă certitudine: aceea că spiritul nu are greutate, deci nu poate fi strivit.
Să începem cu geometria suferinței și a harului.
Am trăit sub cer destul cât să văd cum se schimbă culorile, dar și cum se schimbă fețele oamenilor. Am înțeles că „greul” este doar o iluzie a minții obosite. Când ești poet, ești un fel de hamal al invizibilului, porți pe umeri melancolii, apusuri și tăceri pe care alții nu au timp să le observe. Dar, paradoxal, cu cât porți mai multă frumusețe, cu atât devii mai ușor.
Nu-i prea greu să ierți, dacă înțelegi că ura ocupă locul destinat iubirii. Nu-i prea greu să taci, dacă tăcerea ta e plină și, cu siguranță, nu-i prea greu să fii singur, dacă singurătatea ta e populată de versuri.
În scrisul meu, am încercat să decojesc realitatea de pojghița ei aspră.

Vă dăruiesc aceste gânduri cu rânduri pentru un exercițiu de respirație. Viața ne cere adesea să fim stânci, dar eu am ales să fiu apă: apa trece peste pietre fără să se plângă că e greu, modelându-le cu răbdare.
Dacă o singură metaforă de-a mea v-a făcut să simțiți că povara voastră s-a micșorat, atunci misiunea mea este împlinită. Nu vă cer să mă admirați, ci să vă oglindiți în aceste rânduri și să descoperiți, odată cu mine, că în fața luminii din noi… nu-i greu nimic.

Cu toată stima și respectul cuvenit, al dumneavoastră Constantin Stamate-Tulcea