Notă de jurnal, 26.07.2026, Tulcea

Azi mi-a stăruit în minte un gând incomod. Privind în jur la “pacea” și “prosperitatea” de care ne bucurăm, realizez că ele se înalță, de fapt, pe fundația nedreptăților generațiilor trecute. Sensibilitățile noastre delicate, cu care ne mândrim atât de mult, sunt, oricât ne-am feri să o recunoaștem, roadele războaielor și ale imperiilor.
E un tipar pe care îl văd și la nivel de individ. Am observat că blândețea are nevoie de o viață protejată ca să înflorească, încrederea aceea instinctivă și naivă în oameni este rară la cei care au dus lupte grele împotriva destinului. Ne place să spunem că prețuim anumite calități luminoase mai presus de orice, dar adevărul este că ele pur și simplu nu rezistă la uzura vieții obișnuite. Norocul nostru e că, în adâncul sufletului, nici nu le prețuim chiar atât de mult pe cât declamăm în public. Foarte mult din ceea ce admirăm cu adevărat se trage din lucruri pe care, teoretic, le-am eticheta drept „rele” sau „greșite”. Până și moralitatea însăși funcționează după această regulă.
M-am întors cu gândul la cei care au avut curajul să scrie despre asta. Machiavelli a fost pus la zid decenii la rând pentru că a spus-o clar: în lupta pentru putere, cine vrea să rămână onorabil va ajunge la ruină. Să câștigi și să păstrezi puterea cere (virtute), îndrăzneală și talentul de a disimula. Hobbes a fost atacat pentru că a văzut cum, în război, forța și frauda devin virtuți, iar Mandeville ne-a arătat cum prosperitatea e mânată din spate tocmai de vicii de lăcomie, de vanitate și invidie. Cât despre Nietzsche, dacă încă mai are puterea să ne șocheze, este pentru că a demascat virtuțile noastre supreme ca fiind niște simple sublimări ale cruzimii sau resentimentului pe care le condamnăm atât de vehement.
Toți acești autori scot la lumină un adevăr interzis, un adevăr pe care preferăm să îl ținem sub preș: viața bună are prea puțin de-a face cu „moralitatea”. Paradoxal, ea înflorește doar pe terenul fertil al „imoralității”.
Și totuși, filosofii s-au ferit mereu de asta. Au preferat o evaziune care a început încă de la Aristotel și a lui „Cale de mijloc”, prin care ne-a învățat că virtuțile cresc și descresc armonios, împreună. Să nu uităm, desigur, că el vorbea doar despre bărbați. Dar, așa cum trebuie să fi intuit chiar și el, virtuțile pot fi rivale. O rigoare absolută a dreptății poate ucide complet compasiunea. Mai grav, virtutea poate avea nevoie de viciu pentru a exista; curajul vine adesea la pachet cu o doză de nesăbuință. Când vine vorba de vicii și virtuți, noi, oamenii, pur și simplu nu suntem tăiați toți dintr-o singură bucată.
Privind lucrurile așa, filosofia morală îmi pare a fi, în mare măsură, doar o altă ramură a ficțiunii. Poate tocmai din acest motiv niciun filosof nu a reușit să scrie până acum un mare roman. Nu e o surpriză. În fond, în filosofia lor sterilă, adevărul frust, contradictoriu și viu despre viața umană nu prezintă absolut niciun interes.
Întreaga viață a sufletului uman nu e altceva decât o mișcare în umbre. Trăim într-un crepuscul al conștiinței, niciodată în acord cu cine suntem sau cu cine credem că suntem. Fiecare ascunde în sine un soi de vanitate și există o eroare a cărei amploare nu o putem cunoaște. Suntem ceva ce se petrece în pauza spectacolului; uneori, prin anumite uși întredeschise, prindem din zbor o imagine a ceea ce s-ar putea să nu fie nimic mai mult decât un simplu decor. Lumea e o uriașă confuzie, precum niște voci în noapte.
Tocmai am recitit aceste pagini pe care scriu cu o claritate ce dăinuie doar în ele și mă întreb: Ce e asta, și la ce bun? Cine sunt eu când simt? Ce anume moare în mine atunci când sunt?
Asemenea cuiva aflat pe o colină, care încearcă să-i deslușească pe oamenii din vale, mă privesc pe mine însumi de sus și mă văd ca pe un peisaj cețos și confuz, exact ca restul lucrurilor.
În aceste momente în care un abis mi se cască în suflet, cel mai mic detaliu mă sfâșie ca o scrisoare de adio. Mă simt de parcă aș fi mereu pe punctul de a mă trezi. Mă apasă însuși sinele care mă închide ca într-o carapace, mă asfixiază concluziile și aș țipa din toți rărunchii dacă vocea mea ar putea ajunge undeva. Dar există acest somn greu care se mută de la un grup de senzații la altul, ca niște nori în derivă ce fac ca iarba pe jumătate umbrită a câmpurilor nesfârșite să capete tot felul de nuanțe de soare și verde.
Sunt ca un om care caută la întâmplare, neștiind nici ce obiect caută, nici unde a fost ascuns. Ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu nimeni. E un truc transcendent în toate astea, o divinitate fluidă pe care doar o putem auzi.
Da, recitesc aceste pagini care reprezintă ore fără nicio valoare, scurte iluzii sau momente de calm, mari speranțe revărsate în peisaj, dureri asemeni unor camere închise, anumite voci, o oboseală uriașă, evanghelia nescrisă.
Cu toții avem vanitatea noastră, iar acea vanitate este felul nostru de a uita că există și alți oameni cu un suflet la fel ca al nostru. Vanitatea mea e formată din câteva pagini, pasaje, îndoieli…
Să recitesc? O minciună! Nu îndrăznesc să recitesc. Nu pot să recitesc. La ce mi-ar folosi? Cel care a scris e cu totul altcineva. Nu mai înțeleg nimic…

Constantin Stamate