Notă de jurnal 28-07-2026, Tulcea

Vârtejuri, vâltori, în fluida zădărnicie a vieții! În această mare piață din centru, fluxul sobru și multicolor de oameni trece, își schimbă cursul, formează bălți, se desparte în pârâiașe, converge în râuri. În timp ce ochii mei privesc distrați, plămădesc lăuntric această imagine acvatică, ce este mai potrivită decât oricare alta (în parte pentru că mă gândeam că va ploua) pentru aceste mișcări aleatorii.
Pe când scriam această ultimă propoziție, care pentru mine spune exact ceea ce înseamnă, m-am gândit că ar putea fi util să pun la sfârșitul cărții mele, când o voi publica în cele din urmă, câteva „Non-Erate” după „Erate”, și să notez sintagma: „aceste mișcări aleatorii” de la pagina cutare este corectă așa cum e, cu substantivul la plural și demonstrativul la singular. Dar ce legătură are asta cu ceea ce gândeam? Niciuna, motiv pentru care mi-am permis să o gândesc.
În jurul pieței, autobuzele toate mârâie și zăngănesc. Arată ca niște uriașe cutii de chibrituri mobile, în care un copil a înfipt o scobitoare. În jurul statuii din mijloc, porumbeii sunt ca niște firimituri negre ce zboară de colo-colo, de parcă ar fi împrăștiate de vânt. Grăsuțele creaturi fac pași mărunți cu piciorușele lor minuscule.
Priviți de aproape, oamenii sunt de o diversitate monotonă. Acești oameni sunt singulari prin banalitate, contrar stilului de ieri. Mi se pare păcat, deși sunt indiferent la toate astea. Am ajuns aici fără niciun motiv, ca orice altceva în viață.
Înspre est, doar parțial vizibil, orașul se înalță aproape drept. Soarele palid, ascuns vederii de apariția bruscă a caselor, le scaldă într-un halou estompat. Cerul este de un albastru umed. Poate că astăzi se va întoarce o versiune mai blândă a zilei de ieri. Vântul pare să bată dinspre est, probabil pentru că are un vag miros verde, asemenea pieței din centru. Oare sunt mai mulți provinciali în partea de est a pieței decât în cea de vest? Cu un zgomot asemănător unor împușcături înăbușite, nu știu de ce, dar aceasta este mișcarea pe care mi-o sugerează sunetul vântului, poate pentru că, de obicei, face acest sunet când este suflat, dar acum nici nu mai adie. Orice lucru are o explicație, cred, sau doresc a avea.
Sunt complet singur pe lume și-mi văd toate acestea din vârful unui acoperiș mental. Sunt singur pe lume. A vedea înseamnă a fi distant. A vedea clar înseamnă a te opri. A analiza înseamnă a fi străin? Nimeni din cei care trec prin viață nu mă ating. În jurul meu este doar aer. Sunt atât de izolat încât pot simți distanța dintre mine și costumul meu. Sunt un idiot în cămașă de noapte, în sălbaticia nocturnă din apartament, ce duce o lumânare slab aprinsă și traversează o zonă uriașă și goală. Umbre vii mă înconjoară, doar umbre, odrasle ale mobilei rigide și ale luminii pe care o port. Aici, în lumina lumânării, ele mă înconjoară, dar sunt și oameni. Și sunt umbre, umbre…