Așa de singuri devenim…
E o tragedie, felul în care învățăm să ne îngropăm morții pe dinăuntru, fără să tragem vreodată clopotele. Ne privim unii pe alții, în cafenele zgomotoase, în paturi împărțite doar din inerție, și suntem, de fapt, niște arhipelaguri pustii, separate de un ocean de tăceri neexplicate. Unde s-au dus toți oamenii care am fost? Unde s-a risipit nevoia aceea disperată de a ne ghemui în brațele altcuiva și de a crede că acolo, și doar acolo, lumea se oprește din a ne face rău? Așa de singuri devenim, încât amintirea intimității doare uneori mai tare decât însăși lipsa ei. Ne e dor până la lacrimi de iluzia că am fost, cândva, înțeleși pe deplin. Rămânem doar noi cu noi înșine, exilați în propriul trup, spectatori ai unei piese din care am fost tăiați la montaj.
Iar în această izolare absolută se ascunde cea mai crudă ironie a iubirii, aceea că am dăruit atât de mult din noi înșine, am iubit și am iertat până la epuizare, încât am lăsat lumea să ne consume, lăsând în urmă doar o tăcere imensă, definitivă și ecoul unor pași care nu se mai întorc.
