Stop, opriți timpul!
E o eroare de sintaxă istorică pe care ne obstinăm să o citim drept viitor. Pentru cineva care disecă zilnic sensul cuvintelor, realitatea dezvăluie mult mai mult decât încearcă să ascundă, iar lexicul actualei Românii este exclusiv unul al putrefacției instituționale. Ceasurile bat, calendarul avansează mecanic, dar noi am rămas blocați într-o buclă temporală, într-un stadiu vegetativ. România nu mai este o narațiune în desfășurare, ci un text mort. O băltire în care se oglindesc, cu o acuratețe clinică, aceleași figuri reciclate, aceleași discursuri golite de substanță și același verbiaj livrat unei națiuni care a transformat letargia în religie de stat.
Discursul public ne livrează obsesiv tema progresului, dar la o analiză de text atentă, realitatea arată o castrare sistematică a generațiilor noi. Le obligăm să respire aerul viciat al unei arhitecturi sociale care a canonizat impostura și a transformat mediocritatea în normă obligatorie. Într-o țară în care viitorul este tranzacționat la tarabă, narativa oficială ne dictează zilnic paradigma „stabilității”. Este, de fapt, stabilitatea rigor mortis-ului, echilibrul perfect al unei căderi controlate. Am codificat absurdul în legislație și ne-am scuzat lașitatea prin acel derizoriu haz de necaz / mecanismul de apărare al sclavului, până când rictusul a devenit fizionomia noastră națională.
Din fața paginii albe, observ cum societatea funcționează ca un mecanism gri, lansat în virtutea inerției spre propriul colaps structural, în timp ce noi consumăm energie epuizându-ne în polemici marginale. Administrația a devenit un construct kafkian în care competența este anulată algoritmic. Mișcarea există exclusiv în ficțiunile statistice și în proza fadă a rapoartelor oficiale. În afara hârtiei, însă, sintaxa realității de pe străzi, din spitale și din școli denotă exclusiv abandon, colaps administrativ și uzură morală.
Ne-am expulzat premeditat inteligența și am validat, prin tăcere, ascensiunea analfabetismului funcțional la rang de decident suprem. Granițele noastre nu sunt deschise pentru un schimb cultural, ci funcționează ca o supapă de evacuare a capitalului uman. Exodul generațional nu este o opțiune de explorare, ci o reacție acută de respingere față de un mediu ostil performanței, unde talentul e tratat ca o deviație inacceptabilă, iar corectitudinea garantează eșecul. Am acceptat această răsturnare axiologică cu o pasivitate complice: suficiența și agramatismul dictează regulile jocului, în timp ce vocile autentice și mințile ascuțite sunt împinse metodic spre un exil interior sau spre marginea scenei. Ne hrănim dintr-un patriotism de mucava, dintr-o retorică ieftină fluturată doar la comemorări, pentru a ne masca și justifica complicitatea cotidiană cu dezastrul.
Din lenea gândirii, așteptăm mesianisme politice, ignorând faptul că tocmai noi, prin omisiune și abdicare, am redactat regulamentul acestui eșec. Ne complăcem într-o complicitate burgheză, preferând șoaptele indignate în locul unei asumări disidențiale asurzitoare în spațiul public. Instituțiile sunt simple decoruri de carton, refăcute cosmetic la fiecare ciclu electoral, structuri goale în care se negociază letargii și se împart dividende de putere. Prin urmare, acest imperativ – „stop” – nu este un simplu artificiu literar sau un strigăt de furie neputincioasă. Este o necesitate chirurgicală, o incizie pe cord deschis. Avem nevoie de liniștea bruscă a opririi pentru a putea auzi, dincolo de zgomotul de fond, vacarmul infernal al propriului nostru colaps.
Dacă evoluția noastră se traduce doar prin accelerarea mecanică a unui declin asumat, bifând zilele fără să le trecem prin filtrul propriei conștiințe, atunci a venit momentul să blocăm metronomul.
Stop, opriți timpul! Suspendați această ficțiune macabru regizată, această simulare a vieții cetățenești care ne oferă iluzia cineticii doar pentru a ne asigura docilitatea. Să oprim timpul pentru o secundă de analiză lucidă, implacabilă. Nu pentru a evada din istorie, ci pentru a ne privi în față eșecul și a recunoaște, cu sinceritatea brutală a scriitorului în fața cuvântului definitiv, că ne-am pierdut complet direcția. Să oprim timpul înainte să fim clasați definitiv ca o eroare de sistem, ca o simplă notă de subsol într-o istorie a rateurilor. Să-l oprim până când învățăm să nu mai fim publicul inert al propriei tragedii și decidem, cu minimul de demnitate rămasă, dacă semnăm condamnarea la moarte prin anestezie generală sau dacă începem, în sfârșit, să rescriem totul din temelii.
Cu deosebită considerație, Constantin Stamate.
