Unde sunt anii?

Unde sunt anii? Mă întreb, privind în palma mea goală, o palmă care ar trebui să fie plină de pulberea lor aurie, de zgomotul lor de clopot spart. Și nu e nimic.
Nu e nici măcar ecoul acela surd al lor, nu e nici măcar o umbră palidă pe zidul inimii. E doar aerul care a rămas în urma lor, un aer mai subțire, mai transparent, ca și cum ei, anii, ar fi fost niște păsări mari, zgomotoase, și-au luat zborul lăsând în urmă doar vibrația aripilor, care nu se aude, dar se simte pe piele ca o boare rece.
Unde este cel care a iubit atâta de mult cerul, încât i s-au lipit stelele de retină? Unde e umbra aceea nervoasă care alerga după un infinit promis, un infinit care mirosea a scorțișoară și a ploaie de vară? Eu mă uit acum la mine, în oglinda apei din fântâna cuvintelor, și văd un chip care s-a obișnuit să poarte timpul ca pe o mască.
Ah, anii! Ei n-au murit, nu se poate să fi murit. Ei s-au prefăcut în altceva, în niște substantive invizibile, în niște verbe care nu mai au subiect. S-au făcut lumină în ungherele pe care le-am uitat, s-au făcut tăcere în mijlocul zgomotului, s-au făcut dor de o clipă pe care credeam că o voi ține în buzunar pentru totdeauna.
Și totuși, nu-i găsesc. Nu-i pot atinge, nu le pot simți greutatea pe umeri. Unde sunt anii? Ei nu sunt nici în calendar, nici în clepsidră. Ei sunt între, sunt spațiul dintre două respirații, sunt negrul dintre două versuri. Ei sunt poezia însăși, acea poezie care nu se scrie, ci doar se trăiește și se uită, ca să poată fi din nou întrebată, mereu, la nesfârșit.
Rămâne doar întrebarea, o întrebare cu aripi de ceară, care zboară spre un soare care nu mai apune: Unde sunt anii?