Eh, așa viață…

La vie! Ce comedie proastă, nu-i așa?
Suntem aruncați pe acest trotuar umed, cu o baghetă de pâine sub braț și o filozofie prea mare în cap, de parcă universul ar aștepta cu sufletul la gură verdictul nostru despre existență. Și ce facem? Ne certăm cu chelnerul pentru că vinul e prea acru, dar acceptăm cu resemnare că iubirea e mereu amară. Eh, așa viață…
Am alergat după ideal, domnule! L-am căutat prin toate bistrourile, l-am mirosit în fum și l-am găsit, în cele din urmă, ascuns sub o factură neplătită. Idealul, știi, e un sentiment foarte pretențios, care vrea să-i dai bani, dar refuză să-ți spună ce face cu ei.
Ne îmbrăcăm elegant, chic, purtăm cravate, ne dăm cu parfumuri scumpe, doar ca să ne dăm seama, în cele din urmă, că cel mai mare eveniment al zilei este atunci când găsim șosetele pereche înghițite în mașina de spălat…
Și dragostea? Mon Dieu! O ecuație matematică rezolvată greșit. Începe cu un sărut furat sub ploaie, ca în filmele proaste, și se termină cu un monolog dramatic în fața unei uși trântite.
Așa e lumea asta, o imensă sală de spectacol unde toți suntem actori amatori, jucând o piesă pe care nu a scris-o nimeni și care nu are nicio morală. Ne batem cu pumnul în piept, ne autoproclamăm genii sau victime, și apoi ne călcăm pe mână când vine momentul să lăsăm bacșiș.
C’est la vie, prietene! Nu e tragic, nu e sublim. E doar… o glumă lungă, și singura noastră artă e să ne prefacem că am înțeles poanta.