Pasărea fierbinte
Ah, plânsul acesta ce curge din frunze bolnave!
Ce aer greu, ce parfum sugrumat
Îi anunță zborul ei mut!
Iat-o!
Pasărea fierbinte!
Născută din febra halucinantă a amurgului,
Coboară ca un arc de aramă peste inima mea!
Ce dâră de fum!
Ce muzică sfâșietoare!
E un suspin de viori obosite
Ce plâng, disperate, sub degetele ploii!
Privește cum tresare în pieptul meu gol!
O, pene de sânge!
O, gheare de jar!
Ea nu cântă! Doar sângeră sunete oarbe!
E un foșnet de mătase ruptă brutal în noapte,
Ecou absolut al iluziilor pe care le-am ucis!
Mă arde!
Mă arde cu aripi de ceară topită
Iar pulsul îmi bate un ritm infernal,
Căci zborul ei este unul al durerii!
Ce patimă surdă îmi mistuie carnea,
Cerându-mi, în schimbul luminii, cenușa!
S-a stins un astru bolnav
Prăbușit dintr-odată în abisuri.
O, sufletul meu, fântână secată pentru totdeauna!
Mai păstrezi doar urma unui tăciune amar!
A fugit!
Pasărea fierbinte a plecat spre alte tristeți,
Spre alte ferestre izbite de vânt!
Rămân pradă umbrelor reci, zdrobit!
Într-o cameră goală, căutând
Cum jarul din vene continuă, nebun,
Să sângereze!
Suciții!
Trec umbre sfâșiate pe caldarâmul ud,
Sub felinare ce sângerează o lumină bolnavă.
Ei sunt suciții…
Încovoiați sub o armonie pe care cerul a scuipat-o,
Purtând în priviri golurile unor visuri nenumite.
Niciun refugiu pentru pasul lor damnat.
În ei răsună agonie,
Un plâns de corzi rupte ce taie liniștea.
În inima lor plouă hidos și rece,
Așa cum plouă peste morminte părăsite.
Toți sunt spaima nervilor întinși până la nebunie.
Nu le cereți culori, nu le cereți salvare!
Ei beau doar pelinul halucinațiilor,
În acea oră de crepuscul.
Când ziua se prăbușește, sufocată de noapte,
Sunt tragici ai colțurilor de stradă
Cu fețele mâncate de frig.
Zgâriind cu unghii goale zidurile neantului
Nimeni nu le va ierta vreodată ritmul frânt,
Lăsați-i să se stingă, lăsați-i să cadă!
Nouă
Aud pașii pe scara de lemn putred.
Sunt pașii mei, dar eu n-am părăsit patul de nouă zile.
O muscă grasă, cu ochii crăpați,
își freacă picioarele pe icoana afumată din colț.
Dumnezeu tace și privește…
Sub podele, cineva râde.
Un râs subțire, ca o lamă de brici pe pielea întinsă a gâtului.
Sunt eu, celălalt eu, cel care a ridicat toporul în somn,
Cel care a strivit păianjenul.
Febra îmi îmbracă oasele într-o cămașă de forță invizibilă.
Pe stradă, noroiul înghite cizmele bețivilor,
Toate felinarele plâng cu o lumină scârboase.
Totu-mi e carne, noroi și agonie…
Carne care se vinde, carne care tremură, carne care putrezește înainte de a respira ultima oară.
„De ce tremuri?”, mă întreabă umbra mea,
„Pentru că am înțeles”, îi șoptesc,
Nouă!
Nouă lovituri oarbe în țeasta rațiunii,
Nouă etaje subterane unde sufletul se târăște în genunchi,
Cerșește mântuire de la un câine mort de pe trotuar,
În timp ce buza-i spartă zâmbește tăiată.
Sângele are gust de rugină cu care nu mai poți cumpăra nimic.
Voi aștepta dimineața care nu mai are curajul să urce scările.
Vis
E ploaie măruntă, mai degrabă un abur târziu,
Nu e nici plânset asurzitor, nici tăcere deplină,
Doar o muzică slabă, dezacordată, ce lovește sticla în ritmul unei inimi ostenite.
De ce se întristează orașul?
Nu știu, și tocmai acest dezgust fără un motiv anume, această lâncezeală a pietrelor m-apasă cu o dulceață bolnăvicioasă.
E un ecou de viori tomnatice, care îmi leagănă mintea fără să o trezească de-a binelea,
O reverie ce plânge în interior exact așa cum plouă peste acoperișuri.
Aici, în încăperea sufletului, nu mai există culori clare.
Nu caut lumina crudă a amiezii, aceasta-mi rănește conturul fin al amintirilor.
S-a stârnit un vânt rece dinspre orizont,
Și-s purtat pe străzi înguste, lăsat în voia suflării
Dincoace și dincolo, asemenea unui rest de viață.
Orice certitudine s-a uscat în acest peisaj,
Merg, și pașii mei nu lasă urme,
Asemenea unei frunze moarte ce și-a uitat cu totul ramura de origine.
Apele parcurilor ascunse stau nemișcate sub bolțile de frunziș bolnav.
Lebede negre par secrete mărturisite în șoaptă.
Pe fundul apei, luna își scufundă chipul palid
Și gândul coboară acolo, printre rădăcini putrede și alge, căutând o liniște pe care aerul de deasupra, nu o mai poate oferi.
E o scufundare voit lentă într-o jale dulce.
Și totuși, deasupra tuturor ruinelor interioare, rămâne melodia.
