Dragoste de toamnă
Amurgul se lasă peste odaie cu o tandrețe cenușie de violet și aur stins.
Chipul tău capătă paloarea unei clape de fildeș atinse de degetele unei amintiri.
Nu-mi vorbi, lasă cuvintele să danseze peste marginile noastre.
Vreau doar muzica respirației tale, vagă și indecisă, plutind în aerul cu parfumul florilor renăscute între un zâmbet și-un fior.
Dă-mi mâinile tale, să le ascund sub buzele mele
Să rămânem așa, două siluete pierdute într-un peisaj de toamnă,
Iubindu-ne fără promisiuni deșarte în ziua fără de mâine Sub o lună palidă care nu cere nimic,
Stingându-ne încet împreună, ca două note prelungi în acordurile unui cântec regăsit.
Category: Poetry
Deșert
Nisipul îmi scurge secundele,
Ca un ceasornic fierbinte în care pașii tăi nu mai lasă nicio urmă.
Aici nu crește nimic, doar dorința,
Înrădăcinată adânc în absența ta.
Aștept ploaia,
Acel miraj atârnat la marginea orizontului,
Acolo unde cerul se topește în praf.
Există grădini pe care nu le-am atins niciodată,
Dar le simt parfumul straniu,
Aroma aceea de trandafir sălbatic pulsând în respirația uscată a vântului.
O iluzie care refuză să adoarmă.
Setea aceasta nu e de apă.
E de umbra mâinilor tale,
De o oază de carne și liniște în mijlocul acestui ocean de piatră măcinată.
Fata morgana a luat chipul tău,
Iar eu merg, deșertic, spre ea,
Știind că la prima atingere va rămâne doar ecoul și timpul,
Scurgându-se înapoi, printre degete.
Imaginară iubire
Ca o umbră peste parcuri părăsite,
Și tu, pari o prezență din ceață țesută ce-aluneci printre frunzele bătrâne.
Pari ca un zâmbet pe care nu l-am văzut niciodată
Ce se scufundă într-un plâns fără motiv.
Undeva, aud în ecou o vioară ce-mi taie respirația în două.
Parfumul, mirosul de toamnă uscată
îmi amintește de părul tău nevăzut.
O briză rece îmi atinge tâmpla,
Și cred, pentru o secundă de iluzie că este mâna ta.
Ochii tăi trebuie să fie ca iazurile în care se îneacă luna.
Cât de greu trec orele în așteptarea cuiva care nu există…
E o otravă lentă, să iubești un suspin,
Să îmbrățișezi aerul care tremură.
În colțul camerei, întunericul capătă silueta ta fragilă.
Dansăm un vals în tăceri, fără să ne atingem,
Căci orice atingere mi-ar ucide visul.
Ah, cuvintele nespuse!
Sunt cuvinte care sună mai bine dacă nu sunt rostite.
Tu îmi șoptești dincolo de auz,
Iar eu îți răspund cu un nod în gât, în limba tristă a frunzelor moarte.
Zori-mi zgârie cerul cu un violet pastelat,
Magia se rupe iar ceața se subțiază.
Începi să devii din nou doar o idee, un ecou, o amintire
a unei nopți care m-a mințit frumos.
Și ce rămâne dintr-o iubire imaginară?
Doar un ritm interior, și-acest poem lăsat pe masă, ca o mănușă pierdută.
Iertați-mă!
(Am întins corzi de la o turlă la alta, ghirlande de la o fereastră la alta, lanțuri de aur de la o stea la alta, și dansez.)
–
Iertați-mă că m-am topit peste diminețile voastre dar ochii mei s-au deschis prea devreme spre un soare care a ars toate iluziile portului în care am fost aruncat.
Am purtat pe umeri o greutate prematură, o oboseală care părea să preceadă timpul meu, și am alergat pe străzi cu gura plină de vorbe sălbatice pe care nimeni nu era pregătit să le audă.
–
Iertați-mă pentru această grabă de a trăi totul, de a consuma lumina până la ultimul ei sâmbure.
–
Iertați-mă că nu am putut scrie cuminte, că rândurile mele au mușcat din marginile paginii precum niște lupi înfometați, lăsați liberi într-un oraș adormit de provincie. Am vrut să aflu masca realității, să văd nervii vibrând direct sub pielea lumii.
–
Iertați-mă pentru halucinațiile mele, pentru serile în care am transformat frica în aur și durerea într-un spectacol de bâlci.
Nu am fost decât un spectator aruncat pe scenă în mijlocul actului final,
Iar pașii mei au fost o fugă constantă, o revoltă împotriva limitelor.
Acum, la marginea apei, cu mâinile pătate de cerneală și de iluzii visate, vă cer iertare pentru crima de a fi văzut prea mult, prea clar și prea curând.
Totul o să dispară într-o maree care spală păcatele viziunii.
–
Iertați-mă, căci nu sunt decât un ecou care a învățat să strige mult înaintea vocii.
Cântărețe timpuri
Le-am auzit apropiindu-se,
Nu cu urechea.
Acolo unde trupul se gândește pe sine
Sunt cântărețe timpuri,
Coborând în haite de lumină peste umerii noștri
de carne.
Curge prin noi un fluviu de frunze transparente?
Am vrut să strâng această durată de gând
Până-mi mărturisești de ce îmbătrânește piatra.
Dar timpul nu are gând.
Are doar niște corzi vocale întinse peste prăpăstiile
dintre oameni.
Când spun tu,
Un timp începe să cânte lovindu-se de marginea sângelui.
Când spui eu, un alt timp răspunde.
Nu noi trecem prin timp.
Timpul cântă prin noi, făcându-ne fluiere
Cu un cântec pe care nimeni, niciodată, nu-l va putea aplauda.
Palmele s-au transformat, demult, în ecou.
Ah, cântărețe timpuri…
La singular
Am îmbrățișat aurora de vară, uscată ca un potir de cupru. Pasul meu nu lăsa urme,
Sunt eu, rămas fără alibi în fața oglinzilor sparte ale veacului.
Am deșurubat balamalele cerului pentru a privi dincolo de decorul ieftin al nopților urbane.
Căutam un singur cuvânt, dar nu am găsit decât ecoul propriei mele respirații.
Câtă violență curată și câtă splendoare ascunde un corp care refuză definitiv pluralul!
Priviți-mă cum traversez bulevardele pustii,
În buzunare port fiole pline cu otrava blândă a melancoliei recuperate din statui.
Nu există mulțime pentru cel ce a văzut vegetația de foc a altor lumi.
Oamenii trec unii pe lângă alții îmbrăcați în uniforme, și-și împrumută fețele pentru câteva ore de somn liniștit, dar eu mi-am uitat masca pe fundul unui fluviu uscat și am refuzat pactul.
Totul se declină la un singur caz,
Viziunea mea este un trăsnet încremenit deasupra acoperișurilor de tablă.
Văd vapoare de aur naufragiate în bălțile de la marginea cartierului periferic, aud corul de îngeri cântând într-o limbă uitată din spatele zidurilor groase de cărămidă ale blocurilor.
Este o sărbătoare absolută a izolării, acel moment scurt în care lumina se sparge în mii de cioburi de diamant și pătrunde prin carnea mea.
Niciun frate, niciun amant, nicio umbră însoțitoare pe acest drum.
Am inventat culori noi pentru a descrie tăcerea și am botezat fiecare secundă cu numele unui martir necunoscut,
Iar cum, când zorile bat din nou la porțile de fier ale orașului, eu pășesc mai departe, neclintit, la singular.
Într-o zi
Într-o zi, fără ca cerul să anunțe vreo schimbare,
Ploaia va începe să cadă peste amintirile noastre cu un murmur șoptit,
Va fi o zi gri, învăluită în nuanțe de liliac topit, o zi în care străzile devin pașii noștri tot mai nesiguri.
O tristețe straniu de familiară, se va așeza pe marginea ferestrei, plângând încet în inima orașului, așa cum plouă peste frunzele uscate ale grădinilor abandonate.
Totul va căpăta ritmul lent al unui oftat, o muzică dinaintea tuturor cuvintelor, mătăsoasă, plutind incert între ceea ce a fost și ceea ce nu va mai fi niciodată.
Într-o zi, ne vom trezi ascultând cum suspină monoton violinele toamnei prin unghiurile uitate ale odăii.
Ne vom privi palmele ca pe niște hărți șterse de vreme, întrebându-ne unde s-au scurs orele acelea febrile? Gândurile vor trece asemenea unor corăbii fantomă pe un canal înghețat, purtând cu ele frânturi din cântece vechi, rime nedecise și ecouri dintr-o tinerețe care s-a stins fără zgomot, ca o lumânare udată de brumă.
Vântul va purta frunza moartă dintr-un colț în altul al aleii, Iar noi o vom urma fără o țintă anume, trași înapoi doar de firul subțire al unui dor fără nume.
Cât de stranie va fi atunci amintirea pașilor noștri de odinioară!
În acea zi, limba vorbită va deveni o povară prea grea,
Vom prefera nuanța în locul culorii pure, semi-umbra în locul luminii uscate, șoapta nedefinită în locul adevărurilor rostite răspicat.
Va fi clipa când o zi suspendată devine un vis nedesăvârșit și o trezire prea târzie,
În care ploaia continuă să cadă spălând ultimele urme ale unui trecut pliat cu grijă într-o scrisoare veche.
Într-o zi, fără resentiment, vom înțelege că viața nu a fost decât această pauză muzicală,
Un amurg prelungit în care ne-am pierdut și ne-am regăsit doar pentru a ne lăsa purtați ca o frunză în vânt, spre o uitare senină și deplină.
(Oare când?)
Plouă peste marginea cuvintelor, fără nicio noimă peisagistică, groaznic…
Mă lovesc de colțul unui sentiment rotund și mă întreb: Oare când a început tăcerea asta să aibă greutatea unui trup de om?
Timpul și-a pierdut forma de timp și a luat forma unui suspin prelung,
Oare când?
Sufletul se îmbolnăvește de prea multe nuanțe, obosit de propria lui transparență.
Caut o literă nouă, o consoană de care să mă sprijin ca să nu alunec în această muzică monotonă ce-mi spală peisajul interior de orice certitudine.
Aștept secunda aceea ascuțită, târzie, care să spintece norul, lăsând fie să respirăm lumina nefiltrată a non-ființei, fie să ne scurgem, definitiv și dulce, în silabele umede ale umbrelor.
Oare când s-a rupt un os în arhitectura luminii, iar zgomotul ne-a strivit pe amândoi sub o greutate oarbă?
Am ajuns să îmi respir propria absență, să mă izbesc de muchiile tăioase ale unui dor atât de dens, că-mi beau oful dintr-un pahar al disperării și mă holbez la deformata umbră care nu-mi mai aparține.
Oare când s-a transformat verbul a fi, într-o cicatrice care urlă?
În sfârșit, ghearele!
Fiecare amintire are acum forma unui pumnal înfipt exact în centrul vorbirii.
Nu mai caut în spațiu, caut în măduva cuvintelor, în tăcerea asta grea care a început să aibă miros de abator de silabe.
O vioară neagră, deșănțată, îmi sparge tâmplele cu o violență absurdă, și am devenit doar o rană deschisă, rostogolindu-mă prin vid.
Oare de când nu mai vreau nuanțe și nu mai suport acordurile moi?
Vreau prăbușirea brutală a tavanului peste iluzii!
Aștept ca securea acestei suferințe să-mi reteze ultima rădăcină de luciditate.
Oare de când acea secundă supremă, tăioasă, sfâșie cortina și ne lasă a ne izbi deodată, cu frunțile însângerate, de peretele ultimului sens?
Apuse iubiri
A fost o vreme când iubirea nu era un verb.
Când îți atingeam umărul, din degetul meu arătător creștea un pom subtil de aer, iar tu te plecai deasupra lui doar ca să-i asculți frunzele neîntâmplate.
Ne iubeam neuniform, exact așa cum se îndoaie lumina când trece printr-o amintire mult prea grea pentru a mai rămâne în prezent.
Mâna ta dreaptă era un cerc perfect, iar mâna mea stângă era o linie dreaptă ce încerca, zadarnic și superb, să-i măsoare raza.
Acum, toate iubirile noastre au apus,
Privesc spațiul unde stăteai și văd doar unghiul ascuțit pe care l-ai lăsat în aer.
Te-ai scurs din propria ta formă, așa cum se scurge secunda dintr-un ceasornic spart în mijlocul unei piețe goale.
Am rămas amândoi cu palmele pline de o absență compactă, pe care ne putem sprijini frunțile obosite când vine noaptea peste gânduri,
E un fel abstract de a spune că ne-am despărțit
În realitate, noi doar ne-am schimbat starea de agregare. Tu ai devenit o idee fixă despre zbor, iar eu am rămas marginea de piatră pe care te sprijineai când îți era frică de înălțime.
A apus iubirea, adică s-a făcut transparentă.
Îmi amintesc cum îmi spuneai că dragostea este o aruncare în sus fără garanția că pământul mai rămâne dedesubt când te întorci.
Am sărit amândoi, dar pământul s-a tras de sub noi și am rămas suspendați într-un apus continuu.
Ce ciudată e anatomia unei amintiri care refuză să moară. Unde era o îmbrățișare, acum este un gol prin care trece vântul fără să scoată vreun sunet
Unde era o privire, este o gaură de ac prin care se strecoară un alt timp.
A apune nu înseamnă a pieri, ci a te muta pe fața nevăzută a unei gândiri.
Căci iubirile care apun nu se îngroapă în țărână,
Ele se ridică la cerul gurii și devin muțenie.
Ele devin acele necuvinte pe care le rostim atunci când tăcem împreună, la kilometri distanță, privind fiecare spre alt soare care refuză să mai răsară.
Apusul tău din mine este un spectacol fără spectatori.
A apus iubirea noastră, dar ce splendidă și grea s-a lăsat umbra!
O umbră curată, ca un triunghi desenat cu creta pe un zid vechi.
Nu mai avem ce să ne spunem pentru că am rostit deja până și literele pe care nu le cunoșteam.
Restul e o tăcere înaltă!
Pasărea fierbinte
Ah, plânsul acesta ce curge din frunze bolnave!
Ce aer greu, ce parfum sugrumat
Îi anunță zborul ei mut!
Iat-o!
Pasărea fierbinte!
Născută din febra halucinantă a amurgului,
Coboară ca un arc de aramă peste inima mea!
Ce dâră de fum!
Ce muzică sfâșietoare!
E un suspin de viori obosite
Ce plâng, disperate, sub degetele ploii!
Privește cum tresare în pieptul meu gol!
O, pene de sânge!
O, gheare de jar!
Ea nu cântă! Doar sângeră sunete oarbe!
E un foșnet de mătase ruptă brutal în noapte,
Ecou absolut al iluziilor pe care le-am ucis!
Mă arde!
Mă arde cu aripi de ceară topită
Iar pulsul îmi bate un ritm infernal,
Căci zborul ei este unul al durerii!
Ce patimă surdă îmi mistuie carnea,
Cerându-mi, în schimbul luminii, cenușa!
S-a stins un astru bolnav
Prăbușit dintr-odată în abisuri.
O, sufletul meu, fântână secată pentru totdeauna!
Mai păstrezi doar urma unui tăciune amar!
A fugit!
Pasărea fierbinte a plecat spre alte tristeți,
Spre alte ferestre izbite de vânt!
Rămân pradă umbrelor reci, zdrobit!
Într-o cameră goală, căutând
Cum jarul din vene continuă, nebun,
Să sângereze!
Suciții!
Trec umbre sfâșiate pe caldarâmul ud,
Sub felinare ce sângerează o lumină bolnavă.
Ei sunt suciții…
Încovoiați sub o armonie pe care cerul a scuipat-o,
Purtând în priviri golurile unor visuri nenumite.
Niciun refugiu pentru pasul lor damnat.
În ei răsună agonie,
Un plâns de corzi rupte ce taie liniștea.
În inima lor plouă hidos și rece,
Așa cum plouă peste morminte părăsite.
Toți sunt spaima nervilor întinși până la nebunie.
Nu le cereți culori, nu le cereți salvare!
Ei beau doar pelinul halucinațiilor,
În acea oră de crepuscul.
Când ziua se prăbușește, sufocată de noapte,
Sunt tragici ai colțurilor de stradă
Cu fețele mâncate de frig.
Zgâriind cu unghii goale zidurile neantului
Nimeni nu le va ierta vreodată ritmul frânt,
Lăsați-i să se stingă, lăsați-i să cadă!
Nouă
Aud pașii pe scara de lemn putred.
Sunt pașii mei, dar eu n-am părăsit patul de nouă zile.
O muscă grasă, cu ochii crăpați,
își freacă picioarele pe icoana afumată din colț.
Dumnezeu tace și privește…
Sub podele, cineva râde.
Un râs subțire, ca o lamă de brici pe pielea întinsă a gâtului.
Sunt eu, celălalt eu, cel care a ridicat toporul în somn,
Cel care a strivit păianjenul.
Febra îmi îmbracă oasele într-o cămașă de forță invizibilă.
Pe stradă, noroiul înghite cizmele bețivilor,
Toate felinarele plâng cu o lumină scârboase.
Totu-mi e carne, noroi și agonie…
Carne care se vinde, carne care tremură, carne care putrezește înainte de a respira ultima oară.
„De ce tremuri?”, mă întreabă umbra mea,
„Pentru că am înțeles”, îi șoptesc,
Nouă!
Nouă lovituri oarbe în țeasta rațiunii,
Nouă etaje subterane unde sufletul se târăște în genunchi,
Cerșește mântuire de la un câine mort de pe trotuar,
În timp ce buza-i spartă zâmbește tăiată.
Sângele are gust de rugină cu care nu mai poți cumpăra nimic.
Voi aștepta dimineața care nu mai are curajul să urce scările.
Vis
E ploaie măruntă, mai degrabă un abur târziu,
Nu e nici plânset asurzitor, nici tăcere deplină,
Doar o muzică slabă, dezacordată, ce lovește sticla în ritmul unei inimi ostenite.
De ce se întristează orașul?
Nu știu, și tocmai acest dezgust fără un motiv anume, această lâncezeală a pietrelor m-apasă cu o dulceață bolnăvicioasă.
E un ecou de viori tomnatice, care îmi leagănă mintea fără să o trezească de-a binelea,
O reverie ce plânge în interior exact așa cum plouă peste acoperișuri.
Aici, în încăperea sufletului, nu mai există culori clare.
Nu caut lumina crudă a amiezii, aceasta-mi rănește conturul fin al amintirilor.
S-a stârnit un vânt rece dinspre orizont,
Și-s purtat pe străzi înguste, lăsat în voia suflării
Dincoace și dincolo, asemenea unui rest de viață.
Orice certitudine s-a uscat în acest peisaj,
Merg, și pașii mei nu lasă urme,
Asemenea unei frunze moarte ce și-a uitat cu totul ramura de origine.
Apele parcurilor ascunse stau nemișcate sub bolțile de frunziș bolnav.
Lebede negre par secrete mărturisite în șoaptă.
Pe fundul apei, luna își scufundă chipul palid
Și gândul coboară acolo, printre rădăcini putrede și alge, căutând o liniște pe care aerul de deasupra, nu o mai poate oferi.
E o scufundare voit lentă într-o jale dulce.
Și totuși, deasupra tuturor ruinelor interioare, rămâne melodia.
(Inițierea în Martiriu – Poeme 2021)
Chipul ridurilor
Lumina-n care m-am născut
E tămăduitoare furtunoasă,
Romantică ne-ncăpătoare.
Răzvrătită, sfidătoare uneori
Doar sub cerul cenușiu al nopții
Ca o nepământească mireasmă,
Iar vrăjitorește șoptește haita
Către chipul ridurilor semețe,
Prefăcându-le-n picăturile vii!
„Per verba”
Un preludiu este mărirea,
Splendoarea și slava!
Stări pline de ascensiune pură
Orânduite, îndrăznețe și distrugătoare,
Exprimate doar prin cântece de foc.
În ultima mea trudă sucită
Ce spre voi se duce,
La umbra-mpărăției sfinte,
Mărturisesc că sunt iubit!
Dubiul
O sticlă netedă și-ntreagă
Redă a noastră față oglindită,
Pe-o albă frunte crăpată cenușie frântă.
Am văzut pe mulți la vorbă
Însă, nu văzui pe nimeni,
Și-așa sensul aspru este raza adevărului
Spre-un duh ce-mi părea plin de iubire.
Iar eu, târziu pe-a voastre fețe
Am rupt iubirea celui din urmă!
Nimeni nu știe
În toamna fără vârstă
Uimita mea candoare
Arde-n primăvara sărutărilor!
Între suferință și risc,
Aleg felul în care să gândesc.
Rămân să apăr anotimpuri,
Emoțiile din fuga clipelor.
De unde mai ies izvoare,
Dacă ecoul se duce și nu mai vine?!
Portret
Înmărmurit,
Cu fiecare poem trist
Îmi cern existența
Doar în taina risipită.
Adesea, în priviri
Stau și-mi simt tăcerile,
Nimeni nu știe unde,
Când îmi voi lăsa clipa,
Căci pentru un buchet de speranțe arse,
Voi dezlănțuiți spaimele-n taine!
Stare
În mine, adânc pe înserate
O romantică-nsângerată stăpânește!
Cu chipu-i schimonosit
Prelins, năucitor de deprimant
Ea e trecerea sfidătoare-n văzduh.
Adormit într-un suspin
Într-o troiță de răscruce,
O irezistibilă viață
E-amalgamul de iubiri și ură!
Iarna
În sânge funerar,
Zăpada albă doarme-mpodobită!
Roșu e lacul în abandonate flori
Sub privirile plopilor din urmă,
Cu albe forme, jigărite mereu
Culoarea devine obstacolul sihastru,
Iar sub bolțile strălucitoare
Dulce viață e văpaia!
Atmosferă
Cu zale argintii, intuitiv poemul
Parcă dezleagă mistere,
Culoarea devine decor
În acest verde smarald.
Atunci când lași în urmă
Ultima urmă de negru,
Siluete-apar guralive
Adormite-n roșul de argint,
Iar bolțile care lucesc
Închid acum lotusul rămas deschis!
Smalț
Bucuriile fluierate-n spațiu
Ascund ferecate iubiri.
Profund torturate, chinuite,
Flăcările locuințelor subpământene
Sunt prielnice necontenite visări.
Îmbătrânirea tămăduitoare-a nopții
Mușcă din trup un suflet,
Iar acum și înfrunzita cugetare doarme
Ne-mblânzită-n adânc suspin.
Patima spinilor
Ning, ning suspine
Acolo unde orizontul frunții
Mai stă pe bolta de gânduri!
În lumina păstrată,
Printre meandrele vieții
Stare-i arborele vieții,
Și hamacul deznădejdii
Doar triumful strălucirii.
Ninge
Freamătă-n mine
Patima bântuitoare
Ca o zăpadă pufoasă,
Ne-ncăpătoare-n sicrie!
Ciudat, târâtor peste liniște ninge,
Iar vântul șoptește văzduhului mișcări.
Regina ceții
Pentru tine, dragoste,
Singurul adevăr rămas
E versul mort aici,
Doar din clipele trecute!
Vedenia, ca o dorință tristă
Departe-n adâncul acesta,
E rugina ceții tulburi.
Dorința închisă
Stafia de pe-aleile albe,
Aduce liniștea din priviri.
Tristul suflet, în mâna ta
E o dorință închisă,
Iar amăgirea…
Durerea miilor de războaie!
Sub lună
Viața sub forma lunii
E plină de peripeții.
Ea e contrastul melancoliei
Ce stă tristă sub crengile de nuc.
Acasă, în groapa-mi mândră,
Crengile de nuc sunt aprecierea,
O rea apreciere!
Negru muritor
Duhul vieții…
Alb, negru muritor
Se uită greu pe-afară.
Gol mai tot timpul,
Acum timpul îl umple.
O minune aspră, arzătoare profundă
Și plină de venin,
Așa e duhul negru muritor!
Plumbul din scoică
Vraja din groapă
Sub ploaia de visuri
Aduce aici, tristul plumb din scoică.
Iluminat, veacul acesta
E arta obiceiurilor,
Iar din drumu-mi închis
Sufletul stins de vânt
Acum distruge frica,
Mușcând din carne
Doar spre marșul funerar.
Înghețați
Cu bunătate eternă
Viscolul din somn
Călca umbrele-nchegate.
Peisajele mereu vechi, posomorâte,
Reci de poftă se joacă sub lună,
Și iar e târziu, venim înghețați…
Ploaia
Ploaia mătură aiurea,
Și ultima-mi speranță.
Cu-n tupeu și dor
Doresc să te ador,
Of, vremea aceasta…
Doare când frunza cade,
Cade lată așteptând ceva
Iar soarele apune trist.
Of…
Ploaia mătură aiurea,
Și ultima-mi speranță…
Slăbiciuni
Și dacă mai plâng,
Zâmbetul mereu răzbește!
Iar dacă pot zâmbi,
O fac căci n-am murit!
Și dacă uneori îmi pare greu,
Durerea cu lacrimi o alung!
Iar dacă am speranță,
Cu zâmbete fericirea o aduc!
Alături de alții
Tu,
Ești absența atâtor clipe.
În norii gri și plini de plumb,
Alături de alții
Dragostea nu poți s-o mai aduci.
Și-n apusul purpuriu de soare,
Alături de alții,
Îți lași gravat numele.
Pâcla verde
C-o indignare,
În larg mistuitor
Infinit cântau clare viori.
E frig de fum tomnatic,
Câmpiile-s pustii
Și cât cu ochii vezi,
Chiotul lung și pustiu
Acum aduce pâcla verde.
Puținii
Pe norul trist
Se târâie-aranjat,
O ființă de aramă.
Mulți pleacă,
Și puțini se mai întorc.
În ordine haotică,
Anotimpurile toate
Au început a dispărea,
Iar noaptea se lasă leneșă,
Putrezită de atâta frică.
Neuitat
În basmul absurd
Strigoii negrii apar iluminați!
Lăsați din lanțurile gri
Acum se pierd în viața asta,
Basmul ce doresc a-l uita
Oare de ce?
De ce?
Ah…
Loc sfânt, mai ții tu minte?!
Trecutul,
Cu luciul său de neatins
Parcă tot timpul îl ador.
O, trecut!
Timp al atâtor deznădejdi,
Eternitate vrei să fii mereu?
Duhurile morților
Potirul de aur,
Frânt, mort pe jumătate
Sub pântecul corbilor negri,
La cimitir mai era folosit.
Cântec de suspine crunte
Cu ochii închiși,
Pare-un imn din altă vreme.
Trista spulberare trecătoare
Ale atâtor suflete stinghere
În fiorul cel înălțător,
Pe Pământ a luat sfârșit.
Ție, umbră
Se risipește taina ta,
În stele, ce-n jur nu vor privi.
Stai molcom, singură,
Doar lângă atâția morți.
Ai gânduri spre veșnicie,
Reci, pline de fiori
Un simbol și-o amintire.
Iar acuma atârnată
Pe copaci subțiri de sticlă,
În toiul iernii seci
Alături, statornica umbră
Pe negura colinei se mai zărea.
Amară vechime
C-o patimă amară
Sub remușcarea nobleții,
Cer patului tău
Somnul adânc într-un sărut!
Nu vin sleit și palid,
Căci în colțul inimii pline de crime
Tu ești ca morții,
Ești rece din vechime.
Rugătorul
Sclipind, ceața în lacrimi
Pare-o odihnă calmă, desfătată.
Iar acolo unde-i plăcere
Pentru al meu trup,
Un spirit are-o vrajă
Cele mai rare flori,
Doar pe cerul rugător…
Celebră
Ploaia târâindu-și perdeaua
Udă cu regrete negre
Greu târziul trist…
Tainic, domol în ocol
Tare-i târziu acum,
Iar înăbușit, departe de aici,
N-am mai murit pentru o cauză,
Căci aici era târziu…
Exprimare
Negru!
Alb covor ce se așterne.
Roșu!
Verde suflet zbuciumat.
Gri!
Galben chip acum de mort!
Tăcere în cetate,
E vânt grăbit
Crud îngropat trecutul…
Anevoioase vieți se duc
Pe drum de toamnă goală,
Adânc, acum e niciodată!
Foșnetul
Cu foșnetul din somn
Profund mă-ntorc râzând.
Barbar în zgomot
Mă transform în monstru,
Răpind trist ce n-a rămas!
Cu fața plânsă, tremurat
Eram ceața cea tristă și udă
Căci eu, cântând peste frunze trecute
Grăbit, sunt vântul cel mort…
Amăgire
Pe lacrima amară ce curge pe obraz
Cobor repede, lovindu-mă de pământ,
Iar acolo, tăcere,
Pe urmă, e noapte.
Plâng și nu știu unde să mă duc
Și se-ntunecă mâhnit…
Noaptea asta ce se teme
Aiurea de lumina ce-o să vină,
Amăgire antică.
Departe, în amurgul pustiu
Eu plâng, și nu știu unde să mă duc…
Tăcute psihoze
Tăcute psihoze, toate le am!
Noaptea-ncet somnoroasă se lasă
Cu aerul morților răzvrătiți
Doar printre-ntrebări ne-ncetate,
Ce-nțeles aparte…
Poezie, sau destin?
Vino, ca altă dată, nimeni!
Eroul din tranșeu
Printre drumurile viscolite
Fața-mi crăpa ca și piatra.
Mergând, abătut prin vânt
Mă adăpostesc îngenuncheat,
Într-un vechi tranșeu ce gemea a oase.
Stând acolo, ghemuit, înfrigurat,
Repede îmi scot pixul, carnetul
Și lipindu-l de tranșeu,
Ciuruit de gloanțe mii
Cu vântul ce-mi sufla prin răni,
Scriu că am murit eroic
Sub priviri de inamici!
Ziua și noaptea
Trecut,
Trist!
Plecat
Veștejit.
Pustiu,
Târziu!
Glas
Rămas.
Parfumate umbre bolnave
Vin duse târziu spre noi,
Către anii cei pustii…
N-ai venit
Senin suspin,
Tu n-ai venit.
Când e prea târziu,
Va fi prea târziu în acea zi!
Cât de straniu par în a mea față
Doar sub tăcerile de viermi,
Sinistră foame…
Iar… iar mă-ntunec la glas
Și iarăși nu-i speranță,
Căci tu n-ai venit!
Întrebare
Și fugisem obosit
Din casa cea plină,
Mă săturasem de tot!
De toți acei ipocriți,
Ce țineau în mână
Cupele pline de vin,
Râzând despre cum e lumea.
Și-ajung zdrențuit în câmp
Căzând acolo ostenit.
Apoi, cu ultima-mi suflare
Mă gândeam îngândurat…
Oare ce vrei de la mine,
Tu viață?!
Cioturi
Pe cioturi de stâncă,
Florile se află-n palma ta.
Însă pe cioturi de inimă stau eu,
Singurul pustnic ce te veghez de ani
Și tot nu te-ai schimbat,
Veghetoare sfântă
Asupra florilor ce nu se ofilesc.
Doar eu, singurul pustnic
Stau și-mbătrânesc
Pe cioturi de inimă tânără,
Fă-mă ca tine,
Ori veghează-mă ca florile…
Paznic
Pierd în vis
Doar vieți de-a rândul…
Malefic și blând
Mă plimbam deasupra voastră,
O lume ce nu știe
Că eu sunt păzitor.
Păzitor cu multe chei,
Ale unor porți cerești!
Iar dacă o să vină unul,
Am să îl întreb atât:
Sigur asta-ți dorești?!
Fără margini
Fulgii de nea cocliți
Cad acum pe ale noastre capete.
Pădurea mângâiată de vânt
Se scutură de proaspătul veșmânt,
Iar noi stăm doar în case
Lângă șemineele-ncălzite,
Așteptând ziua de mâine.
Oricui
Deznădejdea și drumurile-ți aparțin!
O, sunt dăruite vise,
În dor de ape
Din primul gând
Până la ultima clipă…
Statornici suntem cugete
Doar pe pământul risipit,
O supremă cale!
Văgăuni
Ascunzându-ne-n văgăuni
O, ferim prostesc de moarte, ce folos?
Ea vine flămândă!
Fără a ne întreba
O, fură pe scară,
Iar aceasta e mare
Și ne numără păcatele,
Și fără a obosi
O, trezim la judecată.
Vântul
Când vântul geme
Iar piatra-i neagră,
În foc și-n sânge
Lumina-i ca o veste!
Ochii ți-s în lacrimi
Atunci când dragile zori,
Oricum se vor întoarce.
Iar noaptea-i lungă
Și vom pune-n cosițe ghirlande,
Căci ele, florile vieții
Sunt ofilite de-acum!
Regăsirea
Oamenii au pasiuni diferite,
Cred că nu m-am regăsit!
Este foarte-adevărat,
Disprețui, plăcerile și sentimentele
Iată adevărata problemă a vieții mele,
Iar rolul omului de-o politețe desăvârșită,
Cred că m-i se potrivește bine.
Căci pentru a ne cunoaște,
Trebuie să fi trăit doar alternanțe
De fericire și nefericire profunde.
Iată lucruri cu adevărat remarcabile!
Spiritul legilor
Nu mai pot aici!
Acolo,
Sunt epuizat pân` la ultimul strop de viață…
Nu știu de ce, însă nu sunt mulțumit,
Căci ieri, la masă, hărțuit de sentimente
Eram foarte plictisit.
Aceasta este vechea mea tâmpenie…
Plec, dar fără să dețin vreun titlu,
Indiscreția sau măcar minciuna!
Gând
Nu e de mirare
Că toată lumea-i veselă,
Este Crăciunul!
Doar eu stau afară
Pe banca cea neagră,
Încercând să număr fulgii grăbiți.
Înghețat, mă ridic și merg leneș pe stradă.
În odaia casei, la etajul doi,
Intru, și nimic…
Pe masă doar o farfurie goală
Și o cană de ceai rece ce mă aștepta.
Luând cana, rătăcit,
Mă apropiai de geamul spart.
Beând cu poftă pân’ la ultimul strop,
Și ce frig era în casă…
Apreciere
M-am războit de dimineață cu personalitatea.
Să nu mă mir, că descopăr defecte la oameni,
Fiecare considerându-se un model de perfecțiune.
Așadar, să nu mă întristez, căci cerând un sfat,
Constat că mă condamnă nemilos!
Nefăcând nimic, pot simți fericirea iubirii
Totul fiind constatat de mine!
Și da…
Eram nefericit din cauza orgoliului,
Căci acesta poate fi efectul
Unei puternice empatii asupra eului.
Dorul
Din uscăciunea buzelor mele
Acum, îți trimit acolo,
Dorul ud și plin de vis.
Cine-a zis că stâlpii vieții nu sunt șubrezi?
Ei sunt uscați, crăpați și veștejiți,
Poate prea-nalți aici.
Căci durerea, nebuna de ea,
Nu-i mai suportă-nalți!
Peștera
Convoc tăcerea eternă
Să-mi fie alături în peșteră!
Ecoul surd, greu răsuflă-n van,
Și iar mă simt mic.
Răcoarea ei pătrunzătoare
Trezea-n mine o flacără uitată?
Lumina amurgului în noapte
Vrea să fie liberă-n răcoarea ei?
O, liliecii…
Liliecii, ca și florile violet miroseau,
Iar eu mă lăsam purtat de simț.
Ziua asta
Grelele tălmăciri,
Răsfrânte păstrate-n praf
Acum sunt maturate.
Ce mai zi zadarnică!
Același dor îl duc trist,
Gârbovit, pătat doar de păcat.
Cu scene mizere mă spăl pe față
Iar acum, rămân devastat.
Fatală-i ziua asta, crudă-nșelătorie!
Statuia
Visele negre, coapte,
Au venit moarte
Spre a lor umbră!
Aici, o statuie tristă,
Blestemată de vreme
În tainice gânduri se-neacă.
Cu mâinile-ntinse
Așteaptă ceva greu,
Și-n valuri de vânt cade
Mereu îndoliată…
Crâșma
Neaua, ca o brună-n noapte
În larg, trist cânta…
Comori roșii vibrau bizare,
Căci în somn totul se pierdea
Iar în crâșma din centru,
Tot orașul gol tresărea.
Când strigoii se-ntindeau,
Și chefuiau în chiote
Vântul luneca-ncet și alb,
Dând draperiile din loc
Și-n casa de lângă,
Se uitau la nebunie
Era delir, şi în urmă nu mă uit.
Neaua, ca o brună-n noapte
În larg, trist cânta…
Zborul
Crud, dorm hidos și dărâmat!
În zborul ce-l aștept,
Am să dau în dulcile visări
Doar oftările grele și reci.
Sublim, cu-n aer triumfal,
Voi urca spre soare
Și pe câmpul de ape-nvolburate
Frunza ce zboară, este o pană!
O, umbră
În camera distrusă,
Timpul, prăfuise o umbră.
De-aș putea, aș ridica-o
Însă-mi părea grea, întârziată…
În oraș, spre valea strâmbă
Toate veacurile-au stat.
Și iar voi scrie ce nu se vede,
Doar atunci când vorba nu era!
Arsă
La apusul care-a fost
Țip târziu, aiurea
Că sfârșitu-mi poartă numele.
Am rămas în forma asta,
Și-am să vin repede.
Scriu despărțirea la amiază,
Stai te rog unde ești!
Te uiți la mine din zori,
Plină, doar cu gânduri dezbrăcate prost!
Am carnea crudă, uscată
Sub cristalul lunii vechi.
Și iar n-am apucat să-ți zic…
Moarte!
Privește strivită,
Căci sunt adeptul unei iubiri arse!
Păgân
Te-aș privi pătrunzător
În fiecare fluture ce mă chinuie,
Doar în propriile mele călătorii!
Sentimentele sunt cântece păgâne
Nu mereu întregi,
Căci fără tine-n ele
Aceste poeme scrise
Tind să mă cuprindă amarnic.
N-aș putea sfârși sub cer senin
În timp ce pot fi fericit,
Însă-n clipa aceea
Sunt obișnuit cu durerea!
Am stat acolo gânditor
În timp ce ei citeau,
Abandonat, păgân până la capăt!
Ochii
Ochii ce se lasă cuprinși
Sunt fragmente dintr-o altă viață,
Plină de-ntristări și cugetări.
Ea crapă profund mereu, plină de cenușă
Doar în lumina trecutului blocat.
Ei, se uită pe fereastră cu zgomot,
Transformându-se-n primul gând forțat
Trăit parțial, însă simțit!
Despărțire
La apusul soarelui care a fost,
Stai te rog unde mai ești!
Am să vin și eu,
Doar spre-a te găsi și a te lua în brațe.
Cu inima frântă acum scriu,
Scriu despărțirea noastră, una care-a fost
Doar la apusul soarelui care a fost…
Grea
Și se lasă-un ger cumplit
Peste case, oameni, inimi.
Totu-i trist, îmbrăcat în alb
Și nu-i sărbătoare!
E doar un urlet de foc sfâșietor
Cu durerea-i grea.
Mergem cu toții prin ceață,
O crudă melancolie…
Și se lasă un ger cumplit,
Peste case, oameni, inimi.
Cafeneaua
Acea cafenea…
Plină de trecători visători
Și efuzii de parfumuri,
Într-o după-amiază lungă
Departe, furat de tot ce mă-nconjoară
Scriam aceste rânduri cuminți.
Credeam că doar privesc,
Așezat, tăcut la public.
Și-am învățat atâtea
Doar în timpul cel din urmă.
Iar tocmai azi au venit vizitatori
Cu efuzii de parfumuri,
Într-o după-amiază lungă
În timp ce eu scriam aceste rânduri.
Ele
Liniștile roșii
Pline de culori vii,
Lungi cât orizontul
Încet, pe nesimțite
Spre-apusul de soare
Au dispărut în noapte.
Cu buze reci, cărnoase,
Demult, părăginitul suflet
Își plângea durerea-n brume reci.
Acum, aceste cuvinte tălmăcite eu ție-ți trimit,
Iar în zilele de vară, peste încă vreo zece ani
În nemărginitele gânduri, speranța o să răsară din ele!
Nebună
Foșnește frunza măruntă
Sub un arbore ce plânge,
Și ce trist cânta…
Mirarea, trecută, veche,
Ca o noapte nebună se ducea.
Foșnetul crunt i se usucă trist,
În noaptea parfumată violet
Iar luna părea a ofta,
Căci totul a trecut…
Te-am așteptat
Te-am așteptat,
Pe banca veche
Din grădina cugetări lor.
Aici e frumos,
Mă prăfuise timpul
Iar ca o umbră,
Vedeam ce nu se vede
Orice, și tot nimic.
Cu somnul mic
În culorile-nchise strident
Amețeam dus de frumos.
Și-n iarna ce vine,
S-a mai stins un glas!
Gând
Cu armonia pribeagă
Nu știu unde să mă duc.
În seara asta cu spurcata-i ploaie
Lângă strada mohorâtă sunt urât, mai transformat,
Ca vântul ce-mpinge fusta roasă de timp.
E cam trist să mor necuvincios,
Însă-n lumea asta plină de uitare
E mai bine singuratic și uitat!
De Împărat
Omul de pal din norii de fum
Avea privirea moartă de mult.
Prins cu gura mută,
Regretele-i vibrau.
Cu gândul în dinți,
Pășește cu ochii închiși,
Haina fiindu-i roasă de Împărat!
Cei trei corbi
Erau trei corbi ce stăteau pe un copac,
Erau trei corbi ce stăteau pe un copac!
Atât de negri cât puteau fi.
Jos, zace-un cavaler înviat de-o tânără fată,
Plină de-nsângerată dragoste
Şi sărutări goale, vârtoase, roşii.
L-a-nviat înainte de tinereţe,
Ea fiind ofilită înainte de vremea lui,
Dumnezeu trimițând tihna desfăcută-n cer!
Amor ?
Ieri, în noapte,
Adesea mă oprisem
Cu zâmbetul pe buze.
Ieri, în noapte,
Vântul mortificat roşea-n zori.
Sub al vieții soclu,
Întristătoare, se-nălţă luându-şi zborul
În al meu vis de jale.
Soarta mâhnită şi pustie viețuiește!
Chiar tu, aşa-i femeie?!
Rămâi o pulbere uşoară,
Bucurată de-un fluture ce zboară
Din amor în amor purtat pe alei.
Ție…
Versul tău risipitor
Ca vântu-n zori se pierdea.
Ți-am văzut lacrimile smolite
Scurgându-se pe-al tău obraz de aur,
Iar stelele, rămăseseră singura nuanță
Păstrată în amintirile tulburătoare.
Vag, îți vedeam în amieze voalul
Ce încă mai era plin de dezmierdări.
Să nu te-avânți!
Căci ușor prin al tău gând,
La fel ca nuanța ce nu-ți mai este de folos
Tu pe mine-ai să mă pierzi.
Cavalerul
Călare, calvarul,
La fel ca și dezastrul
Mă atinsese trufaș.
Încă mai aud glasul cel rar,
Cutremurat de degetul de fier.
Și bătrâna-mi inimă, săraca…
De-un strigoi fu’ năpădită,
Transformându-se abia atinsă.
Iar eu, cavalerul calvarului
Ma-m lăsat cu roșie vigoare,
Purtat nebun prin flori și soare
Spre deschisa-mi umbră ce mă aștepta…
Formări
Vesel, vioi și pofticios
Zâmbetul părea zburlit,
Bătând gol în sărutări
Ce minunat era!
Domol, răsfrângerile-amare
Apăreau în vise sfărâmat,
Iar acum, lacrimi curg triste, amare…
Cu murmur pătimaș,
Prin geamul spart de vreme
Razele țipau ca mai demult.
Ciugulind visător necontenit,
Pe drumeagurile pline de iarbă
Acum voi tăcea-n inima-mi fierbinte!
Urmași
După moarte,
Sufletul lasă-mi-l
Doar să fie chindie.
Şi totuşi, vezi?
El nu s-a stins
Atunci când s-a stins…
Căci, ca un urmaş de stele,
Eu îl mai pot găsi.
Mormânt
Vă las să mă-ngropaţi,
În veşted mormânt.
Şi chiar dacă un vis va părea,
Eu cerul îl voi despica uşor
Iar pe voi, cei de aici,
Am să vă mângâi cu drag.
Aripă ruptă
Duhuri cu o aripă ruptă cad,
Iar cupa înţelepciunii
Cu silă o varsă.
În zdrenţe însă,
Un cerc de foc
O, îmbrăţişează anemic
Şi ne îneacă.
Iar acum cu toţii tăcem
Doar pân’ la durere.
Corb
Nu ştiu de ce
Dar când ridic pumnul,
Parcă totul stă în loc.
Sufletul de lacrimi mi se umple
Când văd orb
În orice clipă,
Doar în ochi de corb
Durerea lăsată în urmă.
Scoica
Nu-mi pot imagina
Perla născută din nimic,
Altundeva, decât în
Carnea rănită a scoicii.
Şi putinţa unei astfel de naşteri
Are ceva atât de patetic…
Faptul că înnobilează
Carnea sortită pierii.
Zvon
Străveziu ca şi zvonul argintiu,
Încet ea mă sărută.
Zi şi noapte
Ochii ca sticla se făcură,
Iar buzele se crăpau a zi.
Însă zadarnic încerc eu acum
De sub pereţii grei de beton
Să scap şi să pot zice lumii
Că m-a sărutat, pe mine-o moartă.
Pur necuprins
Din senin, acum aveam în suflet
Un tablou cu un duel.
Vă spun,
Simplu şi pur necuprinsul!
Iar în timpul pauzei
Parcă iubeam urme…
Acum am să vă descriu
Şi totul doar pentru un joc,
Că femeia-mi trecuse prin gânduri.
Enigme
Greu e să-ţi dai seama cum e moartea,
O enigmă nedescifrată de noi,
Iar acolo unde nici nu ne cunoaştem
Deschidem cuvintele neliniştii.
Acum setea de taină
O, trece prin sânge,
Căci pot fi mai adânc răscolitoare ele,
Enigmele!
Sânge Pur
Cu sângele meu pur
Acum scriu testamentul,
Doar sub încordări nobiliare
Pentru un popor
Cu mâini de muncitori.
Încă nu am uitat
Că ţara mea este şi va fi
Ca o piatră ascuţită
Într-o vale a sângelui
Unde sunetul lirei metalice
Mai trezeşte în noi toţi
Pe acei străbuni războinici
Care acum au pace în oseminte.
Din toamnă
În toamnă se cască sufletul decăzut
Sub apusul rece, pe-o masă de cuvinte frânte.
Amare simțiri!
Iubiri în disprețuri desprinse
Pe chipuri de femei,
Un uurlet de nepăsare, un rău intenționat!
Serenadele noastre se scurg pe-un pârâu uscat,
Vibrațiile iubirii s-au lăsat în urmă
Ca o carte de carton deschisă, o veche rană…
Mâinile noastre, legate-ntr-un sentiment de dor.
În cafenea pe-o masă de piatră, aștept,
Dar tu nu vii, iar toamna aduce amarul,
Pielea ta, o amintire în inima mea e grav ranită
Iar sufletu-mi plânge în tăcere, în această iubire decăzută.
Gânduri
Sub cerul roșu-al nepăsării
Păsările deznădejdii zboară haotic.
Cu-n suflu înghețat de-atunci și de acum,
Las aripile să mă poarte prin văzduh.
Tainice tăcute de-o viață,
Aripile se desfac zgomotoase
Iar trupul mi-l înalță tot mai sus.
Ajungând la norii prăfuiți de timp
Cad aidoma unei ghiulele ucigătoare
Doar atunci când lumea nu mai exista.
Triste zboruri peste vieți,
O lume decăzută în propria țărână
Dar iubirea n-a murit la infinit!
Profunzimea sentimentelor
Căutând sărutul parfumat al vieții
M-am pierdut pe mine.
Chiar așa de ucigătoare este dragostea,
Sau toate acestea sunt în sufletul meu?!
Ah!
Da, iubirea-nflăcărată parcă mereu mi-a fost…
Ce gust au buzele sufletului?
Pofticios sufletu-mi bate etern,
Iar iubirea n-o simt simplă!
Hmmm, cu palete florale rare
Îmi împodobesc trupul doar cu gânduri
Iar sufletul îl las rece, gânditor peste veacuri.
Pătrunși, de lumină ochii nu mai observă
Ci doar simt plăpânde adieri de strigăte-ngerești…
Poeților
Atunci când dorneam, visam Poeți.
Ei râdeau, săreau erau fericiți,
Totul era cald, strălucitor.
Nu-mi cunosc de unde-mi vin aceste vise,
Nu sunt amintiri, sunt diferite!
Cineva mi-a spus asta înainte de haos,
Că Poeții ar putea face asta în somn.
Mi-a spus că ei visează, că acesta-i un cadou,
Și că nu ar trebui să spun la colț de stradă.
Dar ție-ți spun asta,
Știind că poți păstra secretul!
Vino…
Te voi duce undeva mai bine, promit!
Visul lor era ciudat, calm și plin de spirit,
Iar moartea lor…
Pură, în ascensiune zdrobindu-se de timpane!
Promiți să nu spui nimănui?!
Moartea marilor Poeți…
Ultimul E
Când am amuțit în verde
Cupa lipsită de tine geme
Dând fulgere sângeratice.
În abisurile-ți dizolvate,
Pași-mi dădeau dureri line
Iar nici o sărutare nu mă atinsese!
Dorințele roșii sorbite-n soare
Acum se lăsau moarte, căzătoare…
Numărătoarea
Sângele ce grava râuri
Prin plantațiile de simțuri
Mereu își pierdea rațiunea,
Timpul și cauza fiind plăceri tainice.
Valuri de temeri tăcute
Întind timpu-n picături de rouă,
Pierzându-și astfel sătule
Înțelesele cuvinte labirintice.
Duminica
Cu aspirantă acuzare
În Duminica respectului
Nu mă mai tem de soare!
Aleator, vuietul posesiunilor
Se micșorează în versuri rănite.
Blestem stima impoliteții
Iar rupestru pictez Duminica!
Gânduri
Pătrunzător, infernul eternului
Umple goluri nesecate de durere.
Sumbrii, cu temeri mii
Câinii timpului își latră anii,
Totul în jur fiind înăbușit în gânduri.
Cerul sfâșiat, despicat pe umerii oamenilor
Se descompune-n aburi albaștrii.
Să luați aminte, voi secături!
Nimic, și nimeni de-aici
Nu pleacă cu de la sine putere,
Poate doar Timpul, dac-am să doresc!
Noii, noi
Tăcuta-mi ființă cade, coboară grăbită spre cer.
Astâmpărate năravuri mârșave
Mereu îmi clătesc ochii cei verzi,
Pe când lumea barbară
Decadent, îmi crează dezgust.
Aceștia am fost din timpuri
Bogați pe pământ dar săraci în ceruri!
Și totu-i ca o dogmă, o învățătură străveche!
Veche
Sub nemișcata rază
Nobil, debil și palid
Zeul Soare, măiastru,
Pe-acele frumuseți catifelate,
În goliciunea din locuri
Printre ciudatele busturi,
Mereu impecabil visa.
Florile prea-mărite
Din izvorul nesecat
Cu păsarile-i albastre,
Distrugeau fragede timpuri.
Cu-n decor de jale
Plin de amețeli,
Unde fluturi se iubeau
Cerul mâhnit cu bolta de stele
L-au înlocuit cu dracii ne-acoperiți…
Poetul
Poetul de la Dunăre
Se chinuie cu aspre norme,
Ca un vis flămând, plăpând
Vibrând coclitul văzduh
De blestemul trist atins.
În insomnii cu vocea-i subțire
Şi zăpada iernilor grele,
Şuieră printre gloanțe cu dinți
Pline de ură şi iubire pură.
Voi avea…
Sunetul iubirii să-mi spună
Doar a veşniciei axă peste milenii,
Minunea ce arde pe ruguri neatinse
Ce mă-ndeamnă obosit la somn.
Scântâietoarele minunății deformate
Din ciocnetul absurd al cuvintelor
Să fie doar vise, taine şi inimi!
Rostire
Cu dor şi drag de suferință
Lacrima zâmbetului cald
Alinta iubiri pasionale!
Prin albastrul vânt, roşirea scumpă
Cu puterea-i de gândire curată
În misterios cântec se-neca.
Verdele cu tandrețea-i albă
Surprins de-o viață de om
Cu gândurile-i diafane scuturate
Scălda-n lumină suspine.
Spinii
Negru… trecutul timpului trecut
Cădea-n spinii cu venin
Murind înlănțuit veşnic.
Prăfuitele tălpi ale cuvintelor din lume
Schimbă ura bătrânelor timpuri,
Primul sărut ucigător de iute
Aducând sângele-n palmele mele
Pe când galbenele visări din vale
Inocent trec vinovate, ursuze, ruginite…
Viața aceasta…
Cu nemurire eternă, în mine
Vedeam drumul pe care-l parcurgeam încet,
Un drum prin universul neştiut…
Cu-n nume diferit, singur şi sigur
În locul unde timpul nebun
Mereu umplea-n mine groază,
Mă făcea să mă mişc lent, gânditor.
Pentru fiecare poem răvăşitor
Prin văzduhurile pline de ofuri,
Mereu am umplut Timpul acela!
Iubitei
Stropii de ploaie de pe fața ta
Se-aseamănă cu lacrimi nesfârşite.
Cu sufletul plin de foc pătrunzător
Iubirea-i ca un dor neştiut, adânc
În nopțile gânditoare şi vaste.
Sub un fulger lung al vieții
Spre-nălțimi mistuitoare
Prin norii fumurii cu-n roz deosebit,
Soarta se pierdea necugetată.
Heruvim
Prin noapte, un înger cu-n chip arzător
Lăuda un suflet în brațele-i de aur.
Drept, cugetător cu veşmintele-i albe
Cânta un cântec de-al uitării,
Uitat într-un adânc răscolitor.
Furtunos, tânar plin de amor
Zbura într-o muțească tăcere caldă
Căutând a nu-i mai fi teamă de iubire.
Mâna
O mână plăpândă, răsucită
În clipa cea de zbucium etern
La inima mea tainic apăsa.
Tare, prin semn de simbol
Sufletu-mi încordat de dragoste
Doar cu lacrimi de fier bătea.
La văile arse de rugi nestinse, neatinse
De veacuri cu spume în ochii între deschiși,
Chiar şi cei mai buni s-au prefăcut în oseminte.
Oarbă aşteptare
C-o privire la care dorul țipă
Pe-o rază răsfrânt-a infinitului,
Melancolia din adâncul cel cenuşiu
Se prăvăleşte-n întunericul cel rece.
Sufletul tinde spre drumurile chinuite
Pe-aripi albe precum acei Crini!
Nebun, printre-atâtea vieți scuturate nedemn
Cu-n fior născut din simțul arzător
Voi închide brațele iubirii aşteptate, pierdute…
Soldatul
Triumfător, soldatul din zări
Luptă, suferă şi moare eroic!
Sub steagul ciuruit de gloanțe
De-un dor sufletu-i plin,
Iar amăgirea, o largă rană sângerândă…
Singur, prin tăcerea tranşeelor pline,
Zdrențui ca steagul ce-l ține cu fală
Petele-i de sânge fierbinte sub soare
Par trofeele absorbite-n pământul uscat.
Simțiri
Din visele eterne ce-o să-mi urmeze
Voi găsi clipa cea dragă a consolării în somn!
Iată, soluția amăgitoare ce-mi satisface gândurile
Căci aici este cuvântul ce tulbură a mea viață!
Vai, sărmanul meu suflet amorezat,
Oare chiar ar merita să risc?
Nu aş putea rămâne ne-ncrezător în simțuri,
Totul în jur find poleit cu sentimete hărțuite.
Pătruns de-un fior rătăcitor prin miezul de seară
Pe-aleile-ntinse cu flori neparfumate
Văd ispita aceasta, o divină mângâiere!
Din vântul pustiit şi plin de rece-al nopții
Alergam simțind povara nedreaptă a timpului.
Vrăjit, de-un farmec mai devreme spus,
Dezghețată, ființa-mi gândea la iubirile pierdute
Un dor, la capătul singurătății aspre…
Oare cine…
Cine nu-şi cunoaşte propria iubire
Parcă n-ar avea ce căuta aici.
Printre mii de-apusuri goale,
Printre mii de gânduri dulci
Oare cine nu-şi cunoaşte propria iubire?!
Tăvălit prin emoții parfum ate violet
Cugetul parcă-mi dansează violent,
Când afară totul se transformă-n cenuşă.
Lovit de-un sentiment ca de o cărămidă
Din capu-mi spart ca și-o ulcea
Țâşneşte cu putere parcă toată agonia.
Pe jos, prăbuşită-n propria baltă roşiatică
Mă-ndemna să cad alene lângă ea,
Iar trecătorii, confuzi priveau înmărmuriți
Pe buzele lor reuşind să-nțeleg atât!
“Oare cine este acesta?! “
Căutare
Ca lacrima-mi pufoasă ce curge pe obraz
Văd în întuneric albul desprins de pe pereți.
Dintre-arzătoare pleoape plânse dramatic
Ascult mângâietoarea vrajă cerească,
Un imn obosit ce cade dulce-n seară.
Pe cerul ce piere-n zări înghițit de-apus
Salut clipa cea de pe urmă, marea mea supărare,
Lăsând în voia sorții melancolia pe cărări.
Spre dimineață-mi cruț sufletul veştejit
Iar mai senin, în târziu, tremur neclintit
Sărutând mândru-mprejurul-nconjurător!
Rătăcirea
Un poet nu vrea să corecteze toate greșelile,
Doar să-și scrie cântecele.
Sunt un poet pe cont propriu,
Doresc doar să fiu lăsat în pace!
Există locuri unde vreau să merg,
Oameni și fețe pe care nu le cunosc…
Voi cânta pe drumul meu
Și voi fi mare-ntr-o zi!
Vor lăuda cântecele mele,
Mă voi ascunde arătându-mă-n mulțimi hulitoare!
Toată lumea va cunoaște numele meu
Însă, voi avea protecția faimei mele?
Pân-atunci… sunt un poet pe cont propriu,
Doresc doar să fiu lăsat în pace!
Voi cânta pe drumul meu
Și voi fi mare-ntr-o zi.
Percepere
Percepție…
Unde vezi cicatrici
Eu văd artă,
Unde vezi imperfecțiuni
Eu văd o frumusețe incredibilă,
Unde vezi eșecuri
Eu văd cunoaștere și creștere,
Totul este percepție…
Tu vezi cu ochii tăi
Eu văd cu sufletul meu,
Este modul în care te miști
Și cum mă rostogolesc.
Iar îngândurare…
Iar îngândurarea piere-n fața-ngâmfaților,
Pe-alei înecate de fumuri dense, necoapte,
Sticla geamurilor de la case devin cuptoare ne-ncinse.
Podurile de cristal ce trec prin tot orașul minții
Parcă și-au pierdut din netezire
Iar copiii umblă buimaci prin păduri de spânzurați.
Lumea, lunea nu se scoală, trăiește o săptămână și piere,
Din piețe se-aud deochiurile legate și nedezlegate,
Cerul rozaliu pare mai sumbru la fiecare ceas revenit.
Tăceri de humă ruptă parcă din alintări
Și sincer… totul pare plin de vlagă mută!
Urări de bine și urări de rău,
Castele dărâmate și iazuri secate,
Oare-aici ori acolo, care-i răspunsul?!
Dureri, văicăreli de joasă speță,
Cică viața, da viața! N-ar fi bună în aceste dimineți aurii.
Nu-i timp!
Regretul nu-l regret că e regret,
Iubirea este-o divină, șchioapă comedie
Iar zâmbetele din sâmbete par mai curate!
O viață ne-a fost dată s-o trăim într-o iubire
Cutreierând pe meandre de poteci catifelate.
Ah, amor! Mi-ai re-nviat esența oscilant-a sensului
Și-ți cad la poale ca pasărea Phoenix renăscută!
Simt
Simt tăceri a două lacrimi paralele scurse pe doi obraji despărțiți de nas.
Astăzi este despre lacrimile ce se preling parfumate, sărate spre bārbie
Atunci când gândul meu e prea departe de tine iar noi suntem străini.
Zâmbete clocotitoare rodesc la simplul gând când te aveam,
Acum ne ștergem neobositele picături căzătoare și parcă ne-am pune-o dorință!
Vârtejuri de emoții sfâșietor de erotice mai presus de tâmpla trăirii trăite,
Of, dorul acesta… Ne-am descătușat împreunându-ne-n acest aspect romantic.
Simt tăceri a două lacrimi paralele ce-și doresc o confirmare-n iubire…
Timpul
Cuvinte ce ard prin versuri tulburătoare
Par un ecou al unei vieți omenești zbuciumate.
În lumina serii, valuri mângâie catifelat malul,
Și-aș veni spre apă, pas cu pas, fără vreo grabă.
În ecoul undelor nude, sufletu-și găsește balul
Sub cerul înstelat când povestea-ncepe să se clătească.
Și-am plâns nesecat la timpul potrivit acolo,
Gândind la chipul perfect pentru apus.
Caut tulburări ale cuvintelor uitate-n iubire
Iar îngândurarea devine-o atingere ce mă-nconjoară-n cădere…
Se pare
Și n-am înțeles cât ar fi fost nevoie
Iar despre simțit, nici nu-ndrăznesc…
Sunt mult prea multe cuvinte nespuse și gânduri negrăite
Ah, amar amor unde te-ai dus!?
O clipă, doar o simplă și intuitivă clipă mi-ai rămas,
Și-n urmă când mă uit, praf de pustiu înecăcios.
Urăsc la infinit durerea decăzută
Sufletul fiindu-mi un ceai rece nebăut.
Prefer din nou patosului fugitiv
Ce mi-a frapat și ultimul sentiment veștejit.
Ah, amor amar, zboară peste Timp
Și-mi cazi în brațe să te sufoc contemplator…
Transcendere
Oare tristețea se naște din prea multă compasiune?
Sufăr, și habar nu am de ce
Iar ieri a fost o zi splendidā,
Hm, gândurile tre’ să fie de vină, garantat!
Cerul părea un vast ocean secat sub lupa transparentă
Pe când pe Pământ se-ntâmplau hidoșenii fără să pot respira.
Profund marcat, pe marginea drumului spre tine
Fantasmagoria vieții personale pare-un adevărat circ ambulant.
Sufăr în tăcerea propriei iubiri vinovate, și ce dacă!
Stropit de-o roșeață obraznică ce cade de sus
Ridic fața schimbând propria imagine.
Poetul trăiește-n poezie precum și poezia trăiește în el!
Viața pare mai dulce pe drumul spre tine,
Ah, miroase-a foi proaspete scoase din tipar
Iar tu-mi pari mai proaspătă de cât atunci când te-am deranjat prima oară.
Calc pe jar uscat cu tălpile arse de soare
Și-am să te iau în considerare drept un mare trofeu ce-l voi ridica-n aer!
Decădere
Îngerii singurătății își pierd din înălțimi
Iar pământul devine-o lumină pierdută.
Dezumanizat, delirul uman devine-o lege uscată
Și-n ceruri scântei exotice băltesc împrăștiate.
Amurgul pare-o corabie ce se scufundă
Iar răsăritul nostalgic fermentează distrugător!
Ah, învățări străvechi și ponosite…
Lumea-i un abis frumos și important,
Și-n urmă cad mari palate și castele.
Râdeam
Nu-mi ștergeți lumina, lăsați-o aprinsă!
M-am bălăcit în viață abordând cruzi realități,
Ah, ce poftă am de înțeles…
Păsările mai zboară?
Câinii mai latră?
Orașul mai e plin?
Viața mai e tumultoasă?
Râdeam hoinar ștrengar printre crăpături, iar mie-mi părea un haos, viața
aceasta…
Nu-mi ștergeți lumina, lăsați-o aprinsă!
Copacii mai înfloresc?
Zâmbetele se mai poartă?
Viața se mai simte?
Alergam prin mari câmpuri magnetice pentru singurătate,
Și-am simțit în ultima clipă lacul umed.
Nu-mi ștergeți lumina, lăsați-o aprinsă!
Flăcările mai ard?
Trandafirii se mai ofilesc?
Golurile se mai umplu?
Cu-n gând pribegit în suflul gheții antice vreau să trăiesc!
Clipa se mai trăiește, dar anotimpurile se mai schimbă…?
Nu-mi ștergeți lumina, lăsați-o aprinsă!
Pregătiți
Am ales distrugerea realității frământându-mă să-nțeleg eliberarea insuficienței
sale.
Gol de-atâta experiență, caut necunoscutul haotic în măsura posibilului,
Înveșmântat de-acum față de cer, ființele-mi par ghețari vulcanici secați.
Febril, consum arsurile din intensitatea urâtului
Iar totul pare-un bâlci neliniștit spre nicăieri sau spre oriunde.
Roșii îmi par pădurile, verzi apele, albastrele câmpiile, toate s-au transformat!
Alimentat de inferioritățile morale fără scrupule, văd schelete de oțel îmbrăcate-n
piele,
Biciuite de-un fior general scapă și oribilul din brațe pe drum.
Acest exces a devenit insuportabil, pregătiți Libertatea!
Clipa
Te dezbraci foșnitoare ca un anotimp plăpând, mângâietor.
Trupu-mi e pământ răcoros pentru frunzele crude,
Sufletul fiindu-mi leagănul în care te dădeai năucitor de zvăpăiată.
Sfâșiat între extaz și prăbușire,
Dragostea-n diabolic pare-o eliberare spre Nou…
Ascut sfâșierea la infinit
Iar creștinismu-n brațele ruinei îl arunc,
O, ce drag amarnic de-amar…
Eu, nu?
În josul grădinii, trandafirii-au ofilit
Cerul plânge-necat de frumosul peisaj.
Spiritul răscolitor, asemănător c-o veche baladă
Țipa printre copaci ca un arcuș de violină.
Departe, printre-nceputuri de spaime
Cine-i umbra din lumină ce fuge?
Tăcere-n văzduhul dimineții pe sfârșit de noapte,
Și pier când ziua vine spre ceva deosebit!
Trupu-mi copt după sfârșit, renaște…
Tânguitor funebru, se lasă pradă unei ispite rotunde.
Vizualizare
Privind din spatele orbitelor ochilor răsuciți, văd o lume mai bună!
Oamenii se bucură de lucrurile mici,
Animalele viețuiesc în pace
Iar natura-și vede liniștită de sens.
Privind din fața orbitelor ochilor nerăsuciți, văd o lume himerică!
Oamenii par mai optuzi în viețuire,
Animalele nu se mai bucură de lucrurile mici
Iar natura distruge tot, câte puțin…
Pătruns
Pătrunzând prin tăceri de exclamații
Mă las expus, supus sub sfârșire.
Obscur, trăitor c-o experiență absolută-n fața inspirației din sentimente
Sunt doar o propie ruptură logică față de logica paradoxală.
Nu-i vorba de poeme desfășurate esențial,
Doar gândul a rămas agățat în vechiul singur din prezent.
Nu-s sfânt, o demonstrează chiar începutul,
Acum însă, tot ce urmează e-o trecere șovăitoare…
Definit prin limbaj neexistent deschid scopul evitând orice scop într-o răcoare lină.
Și sărut sărit la minte, observând măsura iubirii,
Și parcă-mi respectă mișcarea formei…
Și-am șezut corect ca formă-ntr-o descifrare mai puțin normală,
Ah, și de aici se nasc dinamice compoziții
Iar dragostea cuprinde transparența sever rotunjite!
Azi, nu!
Nu mă voi lăsa pătruns de dor și amor,
Urăsc la culme cele două stări sufletești!
Lucrez asupra sinelui printr-un orgoliu regal,
Mai plec des de-acasă căutând liniști
Iar pe urmă, în seara zilei mă las copleșit.
Turbulențe violente zac în sufletul meu
Dar n-am fost niciodată îndrăgostit de dor și de amor,
De-aș putea le-aș arunca-n viața aceasta, departe de mine…
Iar de le-oi întâlnii din nou, poate le voi accepta mai înțelept.
Cauți inocența sărutului aspru?
Eh, află de la mine că aspru n-are cum!
Palpităm nevrednici spre-o libertate frumoasă
Dar ce reprezintă aceasta pentru noi?
Viața, nu? Spurcată nenorocire sufletească…
Eu spre exemplu trăiesc prin vibrații de senzații
Iar când dorm parcă sunt mort.
Suntem o ceată de nerozi deștepți!
Frumusețea impecabilă-n poezie nu există, ea este murdară,
Înghesuită printre cuvinte magnifice și-arzătoare
Cât despre prezent, mai bine mă abțin, îl știți și voi!
Fugim de noi căutând trăiri afective, sezoniere
Și viața este-aceași groapă comună a sentimentelor.
Lăsați-mă să-mi fiu propriu-nvingător
Iar când voi obosi, tot voi mai putea!
Simt bine când voi deveni un far pentru alții
Și-am să mă zbat eroic și demn pentru aceștia!
Nu-mi perturbați cu aberații sensul,
Și dacă continuați vă voi spune atât, Ajunge!
Încerc să tratez tulburări ale mediului în care trăiesc,
Mă gândesc că poezia pare-o esență pură
Iar eu chiar o trăiesc admirând esențiale simțăminte.
Concluzia finală
Am pierdut atingerea fină a realității
În momentul în care mi-a dat viață printr-un sărut.
Renăscut, acum sunt ca amiezile amorezate din verile toride
Încântat fiind de tonurile pure ale zâmbetului tău.
Onoare
Şi-am călătorit nebun prin viață
Naufragiind pe partea putredă a vieții de prea multe ori.
Nu-s capabil să primesc cât ofer, și-i bine și așa,
Viața mi-e un dar scump, și n-am de gând să o irosesc!
Iubesc cu patos toate formele vulgare
Iar prețul este scump până la capăt.
Mi-am pierdut rațiunea constatând prea mult
Și totul pare-a se transforma-n realitatea de care fug.
Nu mi-e teamă sau rușine, am o vorbă mereu de spus
Cât despre mai marii din spate ce-și revendică onoarea,
Tare mult i-aș călca în picioare, dar ce rost ar avea?
Eu, nu mă pot abține, sau mai bine zis nu vreau a mă abține
Ah, bună muncă mi-am găsit în scris!
Pe nenorociții cei de bună seamă îi aleg foarte atent,
Încercând prin forța mea cameleonică să-i ating unde îi doare, în necunoștință!
Prefer realizări de timp decât de moment
Și nu-s carne de tun eu, poate ei, scursurile da!
Mare satisfacție am să-i văd căzuți pe-aceeași parte de suflet cu mine,
De bună credință am fost mereu, și-am să-i întemnițez pe veci cu-n suflet blând!
Cugetător
Și-s un cuget libertin distrugător,
Da, acesta sunt și nu-mi vine nici gând să-l părăsesc!
Sunt sătul peste măsură de mediocrația asta fățarnică,
Grea boală a acestui secol vrednic, plin de canalii!
Mișcarea, explorarea de Nou trebuie reinventată,
Iată un gând profund de bun augur al persoanei mele!
Și am, ce am…
În mijlocul umbrelor cu-n zbor invers
La marginea strălucitoare-a inimii,
Cad orbește într-o zi sub aștri subțiri.
Mi-s ochii blestemați de-un zâmbet fermecat?
Of, par un clovn cu-n chip de răzvrătit
Ce-și trăiește prezentul în timp de bănuieli.
Și am ce am…un destin alături de mine…
Dar nu mă auziți în timp ce eu v-aud!
Fără nimic viu în propria-mi ființă vioaie
Ne-ncetatul zgomot de la poartă-l auziți?
Mi-s prizonierul împletit la gât cu lanțuri plângătoare
Iar privirile din voi, nemernicile toate râd!
Cu arta de-a mă face nevăzut sunt prieten bun
Căci simt o nepăsare, şi-s un arbore singuratic îmbrăcat în ticălos.
Și-aud un prețios urlet din alt timp al sărutărilor biruitoare,
E-un murmur pierdut de altă dată!
Capul nu-l aplec umil și înjosit,
Simt totuși râsete pline de lacrimi arzând
Și am, ce am … o voce, o iubire și-o-ntrebare,
Cine-mi știe amorul ce se stinge?
Muza
În mine, chinul care-l chinui
S-a-necat în sângele din zare!
O, floare, vibrează-mi inima care mă doare
Iar fermecător mă voi lăsa-nfrânt în al tău vals.
Printre sclipiri de soare copleșitor
Te caut prin păcatele stinse-ale ființei mele.
De-a pururi cu strășnicie, o iubire dragă,
Și-s ca un țărm stâncos învăluit în ceață
Așteptând lumina farului, o taină cu mreje s-alunge pustiul.
O, vis! Ce suflet blând al iubirii mai îmi cauți?
Pe tine te simt ca un tezaur apăsând-mi inima
Pe când în nopțile nedormite-mi fugeai prin gânduri…
O, tu! Rămâi îngerul și pasiunea mea
Ce mă legeni printre-așteptări de clipe!
Judecată
Azi este ieri, iar ieri este mâine,
Sufletul-mi pare la fel de iubitor…
Iubesc, dar fără succes acel moment,
Și-s ca o virgulă pusă la-ntâmplare.
Fugărit de simțăminte ale iubirii
Cad și mă rostogolesc grotește în mine
Iar zilele astea trecute par mai prezente.
Oare aburii bătăii de inimă se urcă?…
Caut ceva ce nu voi avea, și zău că doare.
Ironic, și de bună seamă aș băga de seamă suferința acesta ,
Căci simt curând o despărțire față de tine
Iar cugetul o să-mi rămână la inima ta blândă!
Credință
Sunt băut de iubire!
Trec prin simțiri calde
Iar căzătoare-mi pare, rău inima…
Gândind la ce revine-nesfârșit
Trilul viu de bucurie-l simt bănuitor.
Ciupit de-aerul călduț, sub zările nebune
Las un suflu ne-nțeles, nesfârșit…
Prin nopțile culcate-n plăpândele râuri,
Senzații de-o aspră libertate cu capul gol
Sar deranjate, șezute, mute la genunchii tăi!
Viața are-un miros de viță nobilă,
Aerul zvâcnește crunt și eu pic brusc.
Naiv de-un farmec purtat mă culc în văgăuni
Și pe tine draga mea cu ochii-ți de furtună
Te-oi ține precum un mare crin parfumat
Ca simțurile-mi poetice să nu se stingă niciodat’!
O seară frumoasă
Dați-mi o foaie cu cerneală și-un stilou alb!
Tare-i târziu la ora asta amară…
Iar sufletul meu tresare duios.
Te iubesc enorm de mocnic şi taciturn
Pe lângă noaptea profund răutăcioasă.
Gândind, la un moment de mare preț
Ochii-mi pendulează anemic lăsând pleoapele să cadă.
La geamul orientat spre strada pustie-ncălzită de-un felinar
Mieros, ca niciodată, simt praful cum mă acoperă.
Vântul veștejit şi buimac îl miros aspru,
Tu-mi colinzi dezvelită prin minte
Iar pământul este mai umed de lacrimi săgetătoare.
Adânc…
Adânc, pătrunzător și răscolitor,
Așa-mi părea a ta voce flămândă de dor…
Nu-mi caut izbăvirea-n versuri și traduceri
Dar iubirea o doresc garantată, grațiată!
Cu ocazia zilei cu gânduri întortocheate
Sparg cu poftă, acel moment tainic, tiranic.
Observ trecător pe-acest Pământ
Goluri marcate de ștampe fierbinți pe inimi…
Închisorile trupurilor seci se distrug la un cuvânt rostit anost.
Timpului i-am cerut înălțimi seculare pierdute
Și-am vorbit răstit, chiar la pertu!
Mișcarea legănat-a șoaptelor amețite
Culegea din mine fărâme sărmane,
Decăzut fiind din propriile gândiri îngenunchiate.
Ah, atenție! Timp nebun, treci pe la ora asta și cercetează,
Nebunii au scăpat din lesele ruginite,
Pe când noi stăm condamnați pentru greșelile lor!
În fața ta
Creează-mi sentimente, modelând al meu suflet.
Bufon de-o viață ce-și joacă rolul ridicol
Cădeam pradă mereu ochilor abundenți…
Ah, dacă nu aș fi văzut-o pe ea,
Și mai ridicol mi-ar fi fost rolul!
Săpând adânc prin nebănuite, dure sentimente,
Mă las tocit cu fiecare zi ce trece
Timpul fiindu-mi propriul martor mut.
Iubirea-i ca un război fără de reguli,
Toți doi cei prezenți jerfindu-și inimile!
Printre idei închegate, scurse prin ochi
Observ cu milă, decăzut din propriile simțuri,
Îngeri ai iubirii ce par gladiatori înroșiți.
Oare, de bună seamă să-mi fie suferința?
Aud glasuri sacadate din spre golul nefiresc din spate
Iar din față, văd și-aud, mieros glasul tău!
Mișcarea
Mișcarea tăcerii găsite de mine pare-o dragoste.
Nu lăsați praful să se vadă pe suflete!
Secunde, minute, ore, zile, luni și ani,
Grea povară pare pentru unii…
Și-s doar un simplu scormonitor prin vise pline de sentimente înghețate,
Gândind la roșul firesc ar iubirii regăsite
Parcă și viața pare a-mi prinde o formă.
Capitolul acesta m-a secătuit de-al mai putea uita,
Iată, un zâmbet solitar ce acum este plin de surâs cald!
N-aș dori să-l părăsesc pentru nimic în lume,
Chiar dacă ar pleca și nu s-ar mai întoarce.
Mersul înainte-a făcut mult bine iar privitul înapoi mult rău,
Eu prefer priveliștea de după cortină ce-mi poate da suflul necesar vieții!
Trec prin simțiri de aburi albaștri și-s mai mult îndrăgostit ca înainte,
Vedeți ce nemișcare se află în spate, dar în față ce forfotă?!
Iubiți necontenit privind vântul cum joacă pentru voi!
Spaimă
Și-aș fugi prin azurul revoltat al sufletului meu
Rostogolindu-mă prin țărâna cărnii ochii topiți.
Fug sub genunchi spre-o bizară, străvezie zare
Iar când flămând rod roadele nopții sterile
Las în pragul casei de nașteri, un surâs albastru.
Simt capriciile de sacrificiu mai goale în continuare,
Lung, odinioară prea roșu pierdut mă bucuram aprins!
Cu torțe sure îmbrăcate c-o străveche cârpă tremurândă
Ies crunt, sfidând lacrimile din potirul de aur ce se scurge sub faldurile dezolante.
Apele-mi par mai funebre sub bătrânul cer pierdut mereu în căutarea ritmului,
Ceasu-mi plătește-o-ntindere misterioasă pentru plimbare.
Gust florile prevestitoare departe-n chemarea cântată
Și voi risipii strălucirea din clepsidră cu pasul hotărât!
Unei viziuni
Simt flăcări amare ce-mi străpung rafinat inima!
Roțile de ochi care mă harțuiesc
Devin o proprie răspundere pentru gând.
M-arunc credincios de pe-naltele stânci șlefuite
Iar la sfârșit cad pe-un pat de sentimente vinovate.
Răsăriturile, apusurile, nu mai au esențele necesare trăirii
Căci, scufundat în procese verbale către sine
Aflu mai luminat cum iubirea poate rămâne-ntreținută.
Mă-nșel poate la marea poartă în numele ei
Dar sentimentele mele amestecate nu-nșeală niciodată!
Trec prin culegeri de frunze ofilite, timpul fiind același acuzator!
Vremea fierbinte din orizonturile-nghețate
Formează o adevărată onoare și stimă față de Muză.
Mă simt preschimbat de propria-mi persoană fizică
Și-ți voi deveni un glas tare ce-ți soarbe-n dimineți roua de lacrimi.
Note
Notele din câmpurile metalice sună la asfințit
Ochii larg se închid și zâmbetele dispar șterse odată cu rasaritul.
Vremea poeților!
Cine, cum, când, unde, de ce sunt eu?!
Simt, deci trăiesc!
Note prea înalte, cât despre standarde…
Nici nu se mai pune problema,
Însă cum a ajuns acest timp, nebun răscolitor?!
Pură nebunie-n profunzimea ființei mele
Și mă sting la ultima suliță a soarelui în jocul de-a viața,
Pură nebunie, zău că simt prea tare,
Notele ce le-am lăsat pe câmpurile din urmă.
Măscăricii
Nu-mi caut scuze deșarte-n viață
Și totuși, simt călăuzit de-apusuri plângătoare
Cum lacurile sărate din urmă lasă-n față mizeria albă.
Mă-nșel poate, copacii au izbucnit în florile semețe
Iar căzătoare-mi pare prostia din palatele mișeilor!
Trec prin străzi prăfuite c-o natură moartă, hidoasă,
Dracii dansând pe marginile paharelor de cristal ascuțit
Iată! Piatra ce-o arunc spre a sparge paharele
Iar pe ei jos cum se prăbușesc umplând totul în roșu!
Scuturați, răniți de cioburi, se metamorfozează mai tari,
Oare nu-și mai cunosc limita de apetit față de noi?
Mișcarea manifestului intelectual pare pe sfârșit
Și-s la limita gândirii în durere, gata cu măscăricii din palate!
Pentru noi!
Pentru unul ca mine,
E suficient orizontul proaspăt
Fără mizerii în fundalul roșu.
Simt arzând, cuvinte dure, străpungătoare,
Vremea fierbinte-a poeților apune
Și-s așa de mâhnit pe netrebnici!
Ruperea de frumuseţea tuturor lucrurilor
Trece prin culegeri de simțiri ofilite
Iar sufletele noastre se reprezintă umil.
Sub numele pline de praf ce zac,
Prin intermediul nopților răcoroase
Răsar ascuțite vârfuri de lance,
Binecuvântările venind târziu, în cursul zilelor viitoare!
Ce glume deșarte și de prost gust…
Aberanți peste măsură, ei ne-nconjoară
Și noi îi ținem în buretele uscat al istoriei.
Stingeți focului nuanța cea galbenă și pală,
Făceți-vă focul albastru, verde sau alb!
Fricile credinței și-al lor, am rămas noi,
Cei ce-și etalează cuvintele fără frică!
Spune-mi…
Spune-mi că miezul nopții încă nu știe ce-i viața…
Vremea tulbure și mărul mușcat, sunt de excepție
Iar eu, onorat de frumuseţea lor, le voi trimite-n neant!
Mă simt, mă-nșel amarnic poate prea mult
Iar drumul de răscruce pare-un ideal pentru deosebita stimă ce-o port.
Cruntele sentimente din sufletul verii, n-am să le descriu…
Ah, nopțile par ca o cunună-ndoită cu forța de gând
Iar eu stau acasă cu umbra-mi se pare,
Lumea asta necajită, bolnavă poate de sine
Șede la pragul orizontului pudrad cu stele
Așa-mi părea, de bună seamă.
Boem, poem
Mi-au înflorit sentimentele-ntr-o vară toridă.
Of, nostalgiile… Am ajuns alergic la ele
Iar la final un dans mi-a mai rămas plăcut în ploaie…
Culeg praful din sine și-l transmit atașat în plicuri.
Vremea fierbinte din orizonturile înghețate
Formează un febril paradis al persoanei din urmă.
Totul despre cum să iubești necondiționat,
Iată un gând de bun venit în suflet!
Jocurile dizolvate sub privirea măreață
Par mai târziu apărute-n urma vieții.
Horele șchioapătă alene peste tot
Și trei din trupa plictisită se culcă sub forma finală,
Trompetistul, toboșarul, pianistul…
Finalul este abia începutul neconceput!
Pentru nimeni
Îmbibată-mi-e inima de-amor chinuie!
Și-aș merge-n depărtările violete
Unde norii par mai pufoși, iar sufletul pare interesant.
Ah, nopțile par spice de grâu încolțit, ascuțit până la cer,
Iar luna viitoare pare a fi una plină de binecuvântări.
Fățarnică și-amăgitoare-mi pare valea-nverzită din josul de râuri…
Nu cunosc nici pe un gram, firea noastră ce se-mbibă-n drumul rătăcitor
Și-s trei secunde, minute, ore, zile și-ani amari, năucitori de parfumați!
Gol, trec prin simțuri ideile gândite la asfințitul zorilor ce urcă-n bucle sucite,
Grea și-amăgitoare soartă, vreau parcă să scap în jos ca petala nevinovat
Și-s sensibil peste măsură față de tine, însă sunt puțin îngândurat acum,
Ai văzut?! În vara ce vine din interior natura-și cere tributul,
Iar sufletele par mai împăcate, sufocate parcă ar fi fost.
Mulțumesc!
Mă-nvârt în mijlocul nemărginit de nimic.
Pătruns prin fiecare zi, solemn mă-nchin tânguitor
Iar în hăul orizontului galben sesizez forme ciudate!
Las scutul modestiei laolaltă cu gloanțele suflate nedrept
Și-mi pare rău pentru suflet că-l înviu biciuitor în sus…
Arunc o privire peste măsură, oare ne-nvățăm minte?
Hoinar culegător de frumuseți din grădinile trăirilor
Scriu amăgit de steaua singuratică ce șchioapătă pe cer.
Simt o explozie de culori diferite pentru pasiunea mea destrămată,
Am uitat amarnic în urmă o dâră necuviincioasă la o margine de drum.
Aud povești nedemne, spuse față de trăirea din spatele lor
Eh, ce să mai… Despre cine sunt eu, un nou început!
Trec prin stări de-o profundă sensibilitate regală, poate prea mult spus, iertați-mă!
Lungul drum spre casă îl simt și mai lung decât înainte, oare mai este acolo unde
știam?
O, viziuni din vizuini… Ieșiți să vă spun despre timpul trecut, cum m-am împăcat cu
el!
Vremea inodoră, o simt în profunzime și vă las spre citire pe cine am fost.
Dansează cuvintele cheie fără a avea lacăte, mă simt implicat în împlinirea lor
Ah, tare mult consum redus de celule, iar despre tristețe nu-i vorba,
Iată simplitatea pură dusă până la absolut, un zâmbet pe buzele roșii, apetisante.
Ție
Ți-am cerut o libertate ce nu o pot avea…
Ah, nopțile par amare fără tine-n ele
Iar de vise… Of ce chin fără de seamă!
Sunt prizonierul unor cuvinte fără-nțeles pentru ei,
Da, acesta sunt aici, condamnat pentru iubirea ce nu o voi avea…
Tristețea o pierd printre zâmbete plăpânde,
Și tare-mi par goale fără tine-n ele!
Cuvintele rămân cuvinte, cât despre simțăminte…
Dor mai puternic cu fiecare revedere finală fără final.
Sufăr de focul și foamea de frumuseţea ta,
Ah, măcar de-aș putea spune că te-am simțit cu-adevărat!
Vremea despărțirii o simt aproape de final, oricum ar fi.
O, tu! Fior ce-mi înflorește inima-n orice-anotimp,
Rămâi veșnic în continuare-n gândurile-mi flămânde de dor.
Creează-mi sentimente
Mi-am dat seama că nu știu nimic,
Anii din urmă ținând cont pe viață.
Curajul de-a demonstra ceva banal
Pare mai simplu și totuși, nu vreau!
Stările pe care le culeg cu bună știință
Fac din nou, un nou și mai nou, perfect!
Încet, fac plecăciuni smerite-n fața cărților
Iar sufletu-mi se deschide la un moment dat.
Auzeam, vedeam, gândeam și simțeam profund…
Spre răsărit, la tine m-arunc necugetat
Trecând prin filtrele straturilor de pământ.
Caut o eliberare de la dezacorduri grave
Preferând simplitatea muzicală din văzduhul catifelat.
Ating anevoios stridente coarde crude
Totul se presupune-a rămâne-nfipt în prezent,
Cât despre cum se percepe prezentul…
Nu-s tiran de fel, însă sunt prea gândit
Căci pierd nopți inodore, înflăcărate prea color!
Iubirii
Nimeni să nu-mi spună când să tac!
Voi tăcea când voi simți cu-adevărat, atunci.
Sunt eu, sunt eu cel ce dorește cu-adevărat acum?
Nu-mi recunosc stările de lungă gândire
Iar ieriul părea că astăzi și mâine va fi mai bine…
Ce iluzie de fior rece pe spate-mi pare!
Înțeleg prea multe în timpul de pe urmă
Iar cel ce-o să-mi urmeze pare pierdut, oare de ce?
Simt simțurile înghețate sub un soare nebun,
Gândurile fugind numai pe câmpuri înverzite,
Ah, amărăciunea-mi pare a cădea fastuos acolo!
Mă opintesc sacadat în bucăți la picioarele colonadelor subțiri,
Și-s mai smerit în timpul trecut prefăcut în viitor.
Negânditor, las amețeala să-mi preia starea fragilă,
Noaptea jucându-se-n vesela-mi minte sufocată.
Iubesc de-o vreme și-un anotimp, un suflet.
Ochii părându-mi un simplu semn de viață.
Te caut pe străzile crăpate de zgomot ,
Iar la miezul nopții argintii mi-am regăsit puterea.
Incomodat de aburii cei fumurii de febre
Cad năucit prin simțuri ale regăsirii timpurii din toate părțile.
Privește apusul stâncos de dincolo de mine !
Și-am să-ți rostesc în față atunci când voi avea tăcerea la mine…
La răscruce de gând
Azi, în plină parte spart de picături
Las vremea-n spate lângă orice,
Gândind la gândul din sufletul nopții!
Pierd pe drum tot, absolut nimic și tot,
Iată-n general fiecare temere ce ține de mine.
Câmpul salbatic plin de frumuseţea tuturor
Se șterge la o adiere de vânt rătăcit,
Așa-mi părea de rău, nespus de mult…
Aud văzând și vedeam auzind pe toată ziua
Iar explozii simt cum răscolesc lumina mizeră.
Ah, nopțile par luminate și zilele astea trebuie reinventate!
Căutându-și sensurile, se parodiază pe ei, nu-mi place teatrul acesta,
Grea soarta asta de ghinionist ce îi pătează nobil pe unii,
Pierduți printre alții ca ei, se-neacă necăjiți, sărmani și ologiți de inimi…
Vremea întoarcerii pare o idee grozavă însă nesalvatoare pentru ei,
Acei oameni ce nu-și controlează niciodată rațiunea simțurilor.
Eu, trebuie să merg până la urmă fără-a rămâne în urmă
Fug constant, și descopăr trupuri de săraci cu lumina stinsă pe interior, trist!
Jucătorii…
Jucătorii de biliard
Şapte la bățul de Aur!
Suntem foarte tari, am plecat de la tot.
Pândim… târziu, lovim drept
Se-aude un cântec plin de păcat,
Ah!
Murim curând…
În întuneric, devreme, am visat florile de primăvară în pământ, Întunecate, totuși sub frunze și sub ramurile goale și reci.
