La singular

Am îmbrățișat aurora de vară, uscată ca un potir de cupru. Pasul meu nu lăsa urme,
Sunt eu, rămas fără alibi în fața oglinzilor sparte ale veacului.
Am deșurubat balamalele cerului pentru a privi dincolo de decorul ieftin al nopților urbane.
Căutam un singur cuvânt, dar nu am găsit decât ecoul propriei mele respirații.
Câtă violență curată și câtă splendoare ascunde un corp care refuză definitiv pluralul!
Priviți-mă cum traversez bulevardele pustii,
În buzunare port fiole pline cu otrava blândă a melancoliei recuperate din statui.
Nu există mulțime pentru cel ce a văzut vegetația de foc a altor lumi.
Oamenii trec unii pe lângă alții îmbrăcați în uniforme, și-și împrumută fețele pentru câteva ore de somn liniștit, dar eu mi-am uitat masca pe fundul unui fluviu uscat și am refuzat pactul.
Totul se declină la un singur caz,
Viziunea mea este un trăsnet încremenit deasupra acoperișurilor de tablă.
Văd vapoare de aur naufragiate în bălțile de la marginea cartierului periferic, aud corul de îngeri cântând într-o limbă uitată din spatele zidurilor groase de cărămidă ale blocurilor.
Este o sărbătoare absolută a izolării, acel moment scurt în care lumina se sparge în mii de cioburi de diamant și pătrunde prin carnea mea.
Niciun frate, niciun amant, nicio umbră însoțitoare pe acest drum.
Am inventat culori noi pentru a descrie tăcerea și am botezat fiecare secundă cu numele unui martir necunoscut,
Iar cum, când zorile bat din nou la porțile de fier ale orașului, eu pășesc mai departe, neclintit, la singular.