Imaginară iubire
Ca o umbră peste parcuri părăsite,
Și tu, pari o prezență din ceață țesută ce-aluneci printre frunzele bătrâne.
Pari ca un zâmbet pe care nu l-am văzut niciodată
Ce se scufundă într-un plâns fără motiv.
Undeva, aud în ecou o vioară ce-mi taie respirația în două.
Parfumul, mirosul de toamnă uscată
îmi amintește de părul tău nevăzut.
O briză rece îmi atinge tâmpla,
Și cred, pentru o secundă de iluzie că este mâna ta.
Ochii tăi trebuie să fie ca iazurile în care se îneacă luna.
Cât de greu trec orele în așteptarea cuiva care nu există…
E o otravă lentă, să iubești un suspin,
Să îmbrățișezi aerul care tremură.
În colțul camerei, întunericul capătă silueta ta fragilă.
Dansăm un vals în tăceri, fără să ne atingem,
Căci orice atingere mi-ar ucide visul.
Ah, cuvintele nespuse!
Sunt cuvinte care sună mai bine dacă nu sunt rostite.
Tu îmi șoptești dincolo de auz,
Iar eu îți răspund cu un nod în gât, în limba tristă a frunzelor moarte.
Zori-mi zgârie cerul cu un violet pastelat,
Magia se rupe iar ceața se subțiază.
Începi să devii din nou doar o idee, un ecou, o amintire
a unei nopți care m-a mințit frumos.
Și ce rămâne dintr-o iubire imaginară?
Doar un ritm interior, și-acest poem lăsat pe masă, ca o mănușă pierdută.
