(Oare când?)

Plouă peste marginea cuvintelor, fără nicio noimă peisagistică, groaznic…
Mă lovesc de colțul unui sentiment rotund și mă întreb: Oare când a început tăcerea asta să aibă greutatea unui trup de om?
Timpul și-a pierdut forma de timp și a luat forma unui suspin prelung,
Oare când?
Sufletul se îmbolnăvește de prea multe nuanțe, obosit de propria lui transparență.
Caut o literă nouă, o consoană de care să mă sprijin ca să nu alunec în această muzică monotonă ce-mi spală peisajul interior de orice certitudine.
Aștept secunda aceea ascuțită, târzie, care să spintece norul, lăsând fie să respirăm lumina nefiltrată a non-ființei, fie să ne scurgem, definitiv și dulce, în silabele umede ale umbrelor.
Oare când s-a rupt un os în arhitectura luminii, iar zgomotul ne-a strivit pe amândoi sub o greutate oarbă?
Am ajuns să îmi respir propria absență, să mă izbesc de muchiile tăioase ale unui dor atât de dens, că-mi beau oful dintr-un pahar al disperării și mă holbez la deformata umbră care nu-mi mai aparține.
Oare când s-a transformat verbul a fi, într-o cicatrice care urlă?
În sfârșit, ghearele!
Fiecare amintire are acum forma unui pumnal înfipt exact în centrul vorbirii.
Nu mai caut în spațiu, caut în măduva cuvintelor, în tăcerea asta grea care a început să aibă miros de abator de silabe.
O vioară neagră, deșănțată, îmi sparge tâmplele cu o violență absurdă, și am devenit doar o rană deschisă, rostogolindu-mă prin vid.
Oare de când nu mai vreau nuanțe și nu mai suport acordurile moi?
Vreau prăbușirea brutală a tavanului peste iluzii!
Aștept ca securea acestei suferințe să-mi reteze ultima rădăcină de luciditate.
Oare de când acea secundă supremă, tăioasă, sfâșie cortina și ne lasă a ne izbi deodată, cu frunțile însângerate, de peretele ultimului sens?