Of, of, of, și iarăși of…
Sfaturi bolșevice.
Ține minte, să ții sub control oamenii inteligenți, în sărăcie. Promovează în funcții cheie numai mediocri și proști. Ei își vor da viața să-și apere ideile și averile.
Plecând de la textul mai sus menționat, am ajuns la concluzia tristă că societatea contemporană a încetat să mai fie o comunitate a spiritelor libere. Aceasta s-a transformat într-o uzină cinică de procesat suflete, o mașinărie alimentată de consum orbește, utilitarism steril și obediență bovină. Am construit un edificiu social în care valoarea omului este măsurată exclusiv prin randamentul său economic, prin capacitatea de a tăcea, de a produce și de a executa ordine fără să pună întrebări. În acest angrenaj, unde doar titlurile goale și cifrele primesc respect, a spune răspicat că ești scriitor este privit ca o patologie sau o deviație suspectă. Când rostesc acest cuvânt, chipurile din jur se schimonosesc într-o grimasă de reticență și milă condescendentă. Pentru o lume mutilată de un pragmatism ieftin, arta nu reprezintă un act de curaj existențial sau o axă a adevărului, ci moftul bizar al cuiva care refuză să își vândă conștiința pe bucăți la taraba conformismului.
Priviți îndeaproape tinerii acestei epoci, ei trăiesc sub presiunea strivitoare a unei societăți care le cere totul fără să le ofere nicio ancoră sau perspectivă. Stresul de zi cu zi este o sufocare lentă, o teroare cotidiană provocată de nesiguranța cronică și de un mediu lipsit de empatie. Cu toate acestea, lumea își acoperă ochii și cataloghează această suferință drept „o simplă exagerare” sau o mofturoasă lipsă de rezistență. Este orbirea voluntară a celor care refuză să-și recunoască propriile dărâmături morale. În momentul în care îndrăznești să rupi această tăcere și să spui ceva ce deranjează, se așterne o lașitate generalizată. Marea majoritate a cunoscuților te lasă baltă instantaneu, pentru că adevărul tău le compromite confortul mediocrității și le zguduie iluzia de siguranță.
Cei care refuză supunerea sunt etichetați de îndată drept „ciudați” sau „inadaptați”. Însă adevărul de care se tem este că eu, alături de ceilalți suntem produsul direct al acestei societăți degradate, suntem oglinda pe care ei refuză să o privească pentru că le arată propria descompunere. Sunt un om complet asumat în tot ceea ce spun și fac, cu o convingere de neclintit, chiar cu riscul de a provoca panică în instituții ale sistemului sau de a deranja persoanele dragi din imediata mea apropiere. Nu am de gând să-mi cenzurez ideile și nici să-mi îmblânzesc furia doar pentru a păstra o pace artificială, clădită pe compromisuri murdare.
Dragilor, trăim într-un peisaj populat de oameni supuși, o masă amorfă care-și cerșește existența și care refuză să-ți ofere validare atunci când ai nevoie, de teama de a nu-și deranja stăpânii sau de a nu ieși din rând. Această lipsă de validare nu mă doboară, ea devine combustibil. Dorința mea de a provoca o schimbare reală în această lume nu este o iluzie trecătoare, defapt este o luptă de uzură pe care o voi duce până la capăt cu o îndărătnicie feroce. Nu caut iertare și nu cer aprobarea unei mulțimi. Nu vă cer validarea, vă scuip conformismul! Chiar dacă această cale mă va condamna la solitudine deplină, voi merge până la capăt. Prefer pustiul curat al propriei mele verticalități decât confortul sufocant al unei complicități cu o societate aflată în declin. Așadar, trezirea!
