A, B, C, Decădere

Am scuipat primul cuvânt în noroiul de aur al dimineților bolnave, acolo unde soarele se spărgea ca un ochi peste turlele orașului. Nu mai exista gramatică pentru febra mea, doar o silabisire lentă a prăbușirii prin care m-am târât cu buzunarele pline de stele moarte. M-am așezat la masa hanurilor murdare, am închis ochii și am lăsat seva amară a pământului să îmi ardă gâtlejul. Așa a început abecedarul meu.

A. Litera neagră, triunghiulară, ca o ghilotină ridicată în piața publică a minții mele. A, este abisul deschis sub tălpile de catifea ale ciudaților, roiul de muște strălucitoare care dansează frenetic pe stârvurile vechilor mele iluzii. Acolo mi-am lăsat prima fâșie de piele, pe altarul de rugină al unei iubiri bolnăvicioase, o iubire care m-a învățat să urlu în somn și să mușc, cu gingiile sângerânde, din carnea propriilor mele profeții.

B. Brutal, purpuriu, ca buzele crăpate ale unui înger căzut care suflă cu disperare în trâmbițele apocalipsei de cartiere. B, este barca mea, smulsă cu violență din ancorele rațiunii, izbindu-se cu voluptate de malurile unor fluvii de noroi. În curbele acestei litere am băut licoarea groasă a dezgustului, am privit cum fecioarele de pe poduri se aruncă în apele reci doar pentru a tulbura oglindirea lunii.

C. Cenușa. Cadavrul de cristal al inocenței. C, este curbura unei coaste zdrobite, clepsidra în care nu mai curge nisip, ci praf din lumina măcinată. Aici, culorile se devorează între ele într-un canibalism cromatic perfect. Cerul a devenit o pânză sfâșiată prin care se zărește neantul, iar eu am îmbrățișat totul ca pe o mireasă părăsită la altar, cu voalul ei de fum în lacrimi. Am halucinat orașe scufundate, păduri și fluvii pe care pluteau doar amintirile unor vieți netrăite. Am văzut cum cuvintele mele se transformă în șerpi care mă sufocă încet, cu tandrețea unui călău îndrăgostit.

Decădere! Nu o simplă prăbușire, mai degrabă un salt asumat în gura căscată a întunericului. Mi-am vândut aripile pentru un pumn de halucinații și-am descoperit zgâriind pereții, că noroiul este mai cald și sincer decât azurul. M-am lăsat devorat de propriile mele viziuni. Decăderea mea este suprema capodoperă, o frescă pictată sub privirile absente ale stelelor. Am epuizat întregul alfabet al suferinței pentru a ajunge aici, în acest punct de fierbere, unde tăcerea urlă mai tare decât orice zeu, iar eu, purificat de orice urmă de speranță, devin în sfârșit regele absolut al propriei mele ruine.