Apuse iubiri
A fost o vreme când iubirea nu era un verb.
Când îți atingeam umărul, din degetul meu arătător creștea un pom subtil de aer, iar tu te plecai deasupra lui doar ca să-i asculți frunzele neîntâmplate.
Ne iubeam neuniform, exact așa cum se îndoaie lumina când trece printr-o amintire mult prea grea pentru a mai rămâne în prezent.
Mâna ta dreaptă era un cerc perfect, iar mâna mea stângă era o linie dreaptă ce încerca, zadarnic și superb, să-i măsoare raza.
Acum, toate iubirile noastre au apus,
Privesc spațiul unde stăteai și văd doar unghiul ascuțit pe care l-ai lăsat în aer.
Te-ai scurs din propria ta formă, așa cum se scurge secunda dintr-un ceasornic spart în mijlocul unei piețe goale.
Am rămas amândoi cu palmele pline de o absență compactă, pe care ne putem sprijini frunțile obosite când vine noaptea peste gânduri,
E un fel abstract de a spune că ne-am despărțit
În realitate, noi doar ne-am schimbat starea de agregare. Tu ai devenit o idee fixă despre zbor, iar eu am rămas marginea de piatră pe care te sprijineai când îți era frică de înălțime.
A apus iubirea, adică s-a făcut transparentă.
Îmi amintesc cum îmi spuneai că dragostea este o aruncare în sus fără garanția că pământul mai rămâne dedesubt când te întorci.
Am sărit amândoi, dar pământul s-a tras de sub noi și am rămas suspendați într-un apus continuu.
Ce ciudată e anatomia unei amintiri care refuză să moară. Unde era o îmbrățișare, acum este un gol prin care trece vântul fără să scoată vreun sunet
Unde era o privire, este o gaură de ac prin care se strecoară un alt timp.
A apune nu înseamnă a pieri, ci a te muta pe fața nevăzută a unei gândiri.
Căci iubirile care apun nu se îngroapă în țărână,
Ele se ridică la cerul gurii și devin muțenie.
Ele devin acele necuvinte pe care le rostim atunci când tăcem împreună, la kilometri distanță, privind fiecare spre alt soare care refuză să mai răsară.
Apusul tău din mine este un spectacol fără spectatori.
A apus iubirea noastră, dar ce splendidă și grea s-a lăsat umbra!
O umbră curată, ca un triunghi desenat cu creta pe un zid vechi.
Nu mai avem ce să ne spunem pentru că am rostit deja până și literele pe care nu le cunoșteam.
Restul e o tăcere înaltă!
