Secunde vin, secunde se duc. Secunde vin, secunde se duc, iar eu rămân undeva între bătaia unei inimi și tăcerea ei, între ceea ce am iubit și ceea ce n-am avut curajul să iubesc până la capăt. Timpul trece cu pași de catifea prin încăperile sufletului meu, fără să aprindă lumina, fără să închidă ușile, lăsând în urma lui mirosul dulce-amărui al unor amintiri pe care nici uitarea nu le mai poate atinge fără să plângă.Uneori, am impresia că viața nu este decât o gară în care toate trenurile pleacă înainte să ne fi luat rămas-bun de la cei pe care îi iubim. Ne privim, ne zâmbim, ne promitem că va mai fi timp, că vor mai exista dimineți, că vom avea cândva răgazul să ne spunem toate acele cuvinte pe care le ținem ascunse în adâncul ființei, ca pe niște scrisori pe care ne este teamă să le trimitem. Și totuși, într-o zi, descoperim că unele trenuri nu se mai întorc, că unele ferestre rămân închise pentru totdeauna și că anumite îmbrățișări, pe care le-am crezut obișnuite, erau, de fapt, ultimele noastre miracole.Secunde vin, secunde se duc. Atât de simplu, atât de nemilos. O secundă ne poate dărui o întâlnire, o privire, un sărut pe frunte, un surâs care să ne salveze de la naufragiul unei zile. O altă secundă ne poate lua liniștea, ne poate schimba destinul, ne poate așeza în palmă o absență atât de grea, încât nici toate cuvintele lumii nu mai sunt suficiente pentru a o numi. Și între aceste două secunde, între dar și pierdere, între început și sfârșit, ne petrecem viața, asemenea unor frunze purtate de un vânt pe care nu-l vedem, dar ale cărui mâini le simțim pretutindeni.Ah, dacă timpul ar avea milă de oameni! Dacă ar ști să se oprească măcar atunci când doi ochi se privesc cu adevărat, când o mamă își strânge copilul la piept, când cineva rostește, cu glasul tremurând, nu pleca, mai stai puțin. Dacă ar înțelege că există clipe care nu trebuie măsurate, ci trăite până la ultima picătură de lumină, până când sufletul, obosit de atâta fericire, ar putea să adoarmă în brațele unei alte ființe fără să se teamă de dimineață.Dar timpul nu cunoaște rugăminți. El trece pe lângă noi cu nepăsarea unui flaut care cântă într-o grădină pustie. Își lasă melodia pe umerii serii, o risipire de note triste, un cântec aproape stins, în care parcă îl aud pe Verlaine suspinând prin ploaie, printre arborii desfrunziți, acolo unde toamna nu mai este un anotimp, ci o stare a inimii. Și plouă. Plouă peste ferestrele copilăriei, peste fotografiile îngălbenite, peste scrisorile pe care nu le-am mai primit, peste numele pe care le rostim în șoaptă, ca să nu tulburăm somnul celor care au plecat din viața noastră, dar n-au izbutit să plece din noi.Câtă tristețe încape într-o secundă, Doamne, și câtă eternitate poate încăpea într-o lacrimă!Mă gândesc la toate versiunile mele care au rămas în urmă. La copilul care credea că oamenii sunt făcuți să rămână. La adolescentul care confunda iubirea cu veșnicia. La omul care a zâmbit atunci când ar fi vrut să plângă și care a spus sunt bine tocmai în zilele în care sufletul său ar fi avut nevoie să fie întrebat încă o dată, cu blândețe: dar tu, cu adevărat, cum ești? Toți acești oameni trăiesc undeva în mine, fiecare cu vârsta lui, cu speranțele lui, cu rănile pe care nu le-a arătat nimănui. Și uneori, în nopțile în care liniștea devine prea adâncă, îi aud vorbind unii cu alții, asemenea unor străini care se recunosc într-o gară pustie.Poate că îmbătrânirea nu înseamnă să adunăm ani, ci să învățăm să ne despărțim. Să ne despărțim de iluzii fără să devenim cinici, de oameni fără să devenim de piatră, de trecut fără să-l urâm, de noi înșine fără să ne pierdem cu totul. Să acceptăm că nu toate florile înfloresc pentru a fi culese, că nu toate iubirile sunt menite să dureze și că uneori tocmai ceea ce nu am putut păstra ajunge să ne definească cel mai profund.Și totuși, în ciuda acestei tristeți care se așază peste lucruri ca o ceață albastră, continui să cred în frumusețea secundelor. Într-o rază de soare care se oprește pe marginea unei cărți. În mirosul pământului după ploaie. Într-un om care îți ascultă tăcerea fără să se grăbească s-o umple. Într-o mână întinsă fără explicații. Într-un poem scris la miezul nopții, când lumea doarme, iar sufletul, în sfârșit, nu mai trebuie să se prefacă puternic.Poate că nu suntem aici pentru a învinge timpul. Poate că suntem aici pentru a-l îmblânzi prin iubire, prin bunătate, prin acele gesturi mărunte care nu vor apărea în nicio cronică și nu vor schimba istoria lumii, dar vor schimba, pentru o clipă, istoria unui suflet. Poate că adevărata noastră nemurire nu stă în ceea ce lăsăm scris pe hârtie, nici în numele pe care ni-l așază posteritatea pe buze, ci în felul în care cineva își va aminti de noi într-o dimineață oarecare, când va simți un parfum familiar, va auzi o melodie veche și, fără să știe de ce, va zâmbi printre lacrimi.Secunde vin, secunde se duc. Iar eu aș vrea să pot opri măcar una dintre ele, nu pentru a deveni nemuritor, ci pentru a mai privi o dată în ochii celor pe care i-am iubit. Pentru a le spune că mi-au fost lumină chiar și atunci când eu nu mai știam să văd. Că absența lor nu a șters nimic, ci a mutat totul într-un loc mai adânc al ființei mele. Că unele suflete nu se pierd niciodată cu adevărat; ele devin felul în care privim ploaia, felul în care ne doare toamna, felul în care tresărim când cineva ne rostește numele cu tandrețe.Și poate că, într-o seară îndepărtată, când ultimele lumini se vor stinge pe străzile lumii, voi înțelege, în sfârșit, că timpul nu mi-a furat viața, ci mi-a arătat, secundă după secundă, cât de prețioasă era. Că fiecare despărțire a ascuns în ea o lecție despre prezență, că fiecare lacrimă a păstrat ceva din iubirea care a provocat-o și că fiecare clipă pierdută a continuat să trăiască, nevăzută, în omul care am devenit.Până atunci, voi rămâne aici, cu inima deschisă către ceea ce vine și cu sufletul întors, din când în când, către ceea ce a fost. Voi scrie despre ploaie, despre singurătate, despre iubirile care nu se mai întorc și despre oamenii care ne rămân în sânge chiar și după ce nu ne mai rămân alături. Voi scrie fiindcă uneori cuvintele sunt singura formă de tandrețe pe care o putem oferi unei lumi grăbite. Voi scrie pentru ca măcar o secundă din această trecere să capete glas, pentru ca ceva din noi să nu se risipească fără urmă.Iar când noaptea își va apleca fruntea peste fereastra mea, voi asculta tăcerea și voi înțelege că viața nu ne cere să păstrăm toate secundele, ci să fim cu adevărat prezenți în cele care ne sunt dăruite.Fiindcă secundele vin, secundele se duc.Dar iubirea, atunci când a fost adevărată, nu pleacă odată cu ele.Rămâne în noi, ca o melodie tristă pe care n-o mai putem cânta până la capăt, dar pe care sufletul o recunoaște întotdeauna.Ca o ploaie de toamnă care nu mai cade nicăieri și totuși ne udă, pentru totdeauna, inima.