Notă de autor:
Rândurile care urmează nu se doresc a fi o analiză tehnică sau un raport statistic rece. Acest text reprezintă o viziune strict personală, o mărturisire de conștiință și un manifest asumat personal în fața unei realități tulburătoare care macină din temelii prezentul și viitorul societății noastre. Este un strigăt din interior, născut din refuzul de a asista tăcut la un naufragiu moral. Ca scriitor, măcar atât pot face pentru societate.
………………………………………………………………………………
Să scrii despre suferința și moartea tinerilor în spațiul care ar fi trebuit să le cultive viața și spiritul este, în sine, o inițiere într-un martiriu al cuvântului. Într-o societate care își uită menirea fundamentală de a-și proteja viitorul, cuvintele devin nu doar un refugiu, ci singura noastră armă împotriva unei tăceri asurzitoare. Privind retrospectiv la evenimentele sfâșietoare care au pătat recent imaginea și însăși esența școlii românești, trebuie să mărturisesc, cu o amărăciune pe care nu o mai pot disimula, că încep să-mi pierd definitiv speranța. Speranța într-o coordonare onestă, competentă și umană a învățământului de la noi din țară pare astăzi o iluzie naivă, spulberată de o realitate crudă.
Asistăm la un colaps moral și administrativ. Dincolo de porțile instituțiilor de învățământ, acolo unde ar trebui să se clădească destine, s-au consumat tragedii care au curmat brusc și nedrept viețile unor tineri elevi. Iar în fața acestui doliu nefiresc, atitudinea Inspectoratelor Școlare Județene a fost adesea marcată de o neglijență care frizează complicitatea. Există o culpă instituțională sistemică, ascunsă convenabil sub teancuri de hârtii, sub rapoarte cosmetizate și sub un reflex birocratic bolnav de a mușamaliza.
Dețin informații directe pe care, din respect pentru intimitatea familiilor zdrobite de durere și pentru a proteja identitatea unor oameni care încă se tem de represiunile sistemului, refuz să le expun în arena publică a mediului online.
Vorbim însă despre cazuri dureros de concrete, tineri striviți psihic de un mediu școlar toxic, victime ale unui bullying ignorat sistematic de direcțiuni, elevi împinși spre gesturi ireversibile pentru că strigătul lor de ajutor s-a lovit de ușile închise ale cabinetelor de consiliere, neglijențe uluitoare în supraveghere și o lipsă totală de reacție la semnalele evidente de derapaj din viața tinerilor.
Când o instituție a statului tratează moartea unui copil ca pe o simplă criză de imagine ce trebuie gestionată prin comunicate de presă sterile, atunci arhitectura sistemului educațional este iremediabil fracturată. Fiecare bancă rămasă definitiv goală într-o sală de clasă nu este o simplă absență în catalog, ci un rechizitoriu mut, dar asurzitor, îndreptat împotriva unei arhitecturi a nepăsării. Ne-am obișnuit, într-un mod de-a dreptul pervers și periculos, să normalizăm inacceptabilul.
Trebuie să ne întrebăm, cu o onestitate sfâșietoare: Ce se întâmplă cu tinerii care rămân? Cu colegii de bancă ai celor care au cedat? Ei sunt forțați să devină spectatori captivi într-un teatru absurd al ipocriziei. Ei văd cum aceleași autorități care ieri îi ignorau pe cei aflați în suferință, astăzi țin discursuri patetice despre „măsuri de prevenție”. Această falsitate sadică le predă tinerilor supraviețuitori o lecție extrem de toxică, aceea că viața lor contează pentru sistem doar ca problemă de imagine publică. Astfel, școala nu mai educă, ci traumatizează, sădind în generațiile viitoare neîncrederea cronică în orice formă de autoritate.
Iar în această ecuație a dezastrului nu trebuie să uităm nici de dascălii cu vocație. Nu toată cancelaria este complice. Există profesori care văd, care înțeleg și care suferă, dar care sunt adesea striviți de aceeași mașinărie opresivă care preferă liniștea mediocră în locul adevărului incomod. O cancelarie redusă la tăcere din teama de a nu „deranja” inspectoratul devine, din păcate, fără voia ei, părtașă la distrugerea inocenței.
Pe lângă acest aspect discutat, consider că important de menționat este și despre periferia și abandonul instituțional.
Dacă privim mai adânc în inima acestei drame, trebuie să coborâm privirea spre rădăcinile ei nevăzute, spre mediile din care acești tineri provin. Tragedia nu lovește la întâmplare, ci caută adesea fisurile deja existente în destinele vulnerabile. Mulți dintre copiii care ajung să fie striviți de malaxorul acestui sistem educațional vin din lumi aflate la marginea societății, din familii măcinate de lipsuri, din sate uitate de lume sau din cartiere unde speranța este un lux inaccesibil. Vorbim despre generații de tineri crescuți în umbra exodului, despre elevi pentru care drumul până la școală este o luptă zilnică cu noroiul, cu frigul și, mai presus de toate, cu stigmatul social.
Acești copii își poartă propriile cruci înainte de vreme. Pentru ei, școala ar fi trebuit să reprezinte sanctuarul, singura ieșire dintr-un labirint al fatalității. În schimb, găsesc adesea o extensie a respingerii. Aici intervine forma supremă a cinismului instituțional de care se fac vinovate inspectoratele școlare.
Există o ierarhizare tăcută, dar profund letală, a importanței unui elev în funcție de statutul socio-economic al familiei sale. Când un copil dintr-un mediu defavorizat, un copil fără „spate” sau fără părinți influenți, devine victima abuzurilor sau a epuizării psihice, tăcerea sistemului este mormântală.
Suferința lor este expediată și catalogată drept o simplă consecință a mediului de proveniență, exonerând astfel școala de orice responsabilitate. Această dublă condamnare, mai întâi de către soartă și apoi de către stat, prin abandon instituțional este exact ceea ce îmi secătuiește orice fărâmă de speranță. Experiența școlară a devenit, din păcate, o tragică trecere printr-un calvar tăcut, departe de ochii lumii, dar sub privirile goale ale celor care ar fi trebuit să intervină.
Spre finalul acestei analize prezentate, fac un apel la deșteptarea.
Acesta nu este doar un exercițiu literar de doliu, ci un strigăt de alarmă pe care nu îl mai îndrept către forurile decizionale, căci ele suferă de o surditate cronică. Mă adresez vouă, părinților. Voi sunteți ultima linie de apărare.
Când vă lăsați copiii dimineața la poarta școlii, vă despărțiți de ei cu iluzia siguranței. Însă în spatele acelor uși, inerția birocratică ucide suflete uneori mai sigur decât o face orice altă amenințare exterioară. Un consilier școlar copleșit, un director preocupat exclusiv de prestigiul de fațadă, un inspector a cărui singură grijă este raportarea statistică favorabilă, așa cum menționăm, toți aceștia formează un lanț al complicității în care veriga cea mai slabă este copilul.
Nu vă cer să deveniți anchetatori, ci să deveniți scuturi.
Treziți-vă din somnolența încrederii oarbe în „autoritatea școlară”!
Puneți întrebări incomode, cereți responsabilitate, verificați mediul în care copiii voștri își petrec jumătate din zi.
Iar cel mai important aspect, învățați să ascultați dincolo de ceea ce copiii voștri vă pot spune în cuvinte, căci acolo, în tăcerile lor apăsătoare, se ascund dramele pe care școala alege deliberat să le ignore.
Și, mai presus de orice, nu lăsați ca empatia voastră să se oprească la ușa propriei case. Trebuie să deveniți scutul și vocea celor care nu au pe nimeni să-i apere la ședințele cu părinții, a celor uitați în sate sau medii marginale. Dacă noi, ca societate, continuăm să delegăm responsabilitatea către niște structuri lipsite de suflet, vom ajunge complicii tăcuți ai unui sistem care ne îngroapă, rând pe rând, viitorul.
Ridicați vocea! Pentru ca numele acestor copii să nu devină doar niște simple statistici în dosare închise prea devreme, ci scânteia care să reclădească, din temelii, demnitatea școlii românești.

Cu deosebită considerație, Constantin Stamate – Tulcea.