Într-o zi

Într-o zi, fără ca cerul să anunțe vreo schimbare,
Ploaia va începe să cadă peste amintirile noastre cu un murmur șoptit,
Va fi o zi gri, învăluită în nuanțe de liliac topit, o zi în care străzile devin pașii noștri tot mai nesiguri.
O tristețe straniu de familiară, se va așeza pe marginea ferestrei, plângând încet în inima orașului, așa cum plouă peste frunzele uscate ale grădinilor abandonate.
Totul va căpăta ritmul lent al unui oftat, o muzică dinaintea tuturor cuvintelor, mătăsoasă, plutind incert între ceea ce a fost și ceea ce nu va mai fi niciodată.
Într-o zi, ne vom trezi ascultând cum suspină monoton violinele toamnei prin unghiurile uitate ale odăii.
Ne vom privi palmele ca pe niște hărți șterse de vreme, întrebându-ne unde s-au scurs orele acelea febrile? Gândurile vor trece asemenea unor corăbii fantomă pe un canal înghețat, purtând cu ele frânturi din cântece vechi, rime nedecise și ecouri dintr-o tinerețe care s-a stins fără zgomot, ca o lumânare udată de brumă.
Vântul va purta frunza moartă dintr-un colț în altul al aleii, Iar noi o vom urma fără o țintă anume, trași înapoi doar de firul subțire al unui dor fără nume.
Cât de stranie va fi atunci amintirea pașilor noștri de odinioară!
În acea zi, limba vorbită va deveni o povară prea grea,
Vom prefera nuanța în locul culorii pure, semi-umbra în locul luminii uscate, șoapta nedefinită în locul adevărurilor rostite răspicat.
Va fi clipa când o zi suspendată devine un vis nedesăvârșit și o trezire prea târzie,
În care ploaia continuă să cadă spălând ultimele urme ale unui trecut pliat cu grijă într-o scrisoare veche.
Într-o zi, fără resentiment, vom înțelege că viața nu a fost decât această pauză muzicală,
Un amurg prelungit în care ne-am pierdut și ne-am regăsit doar pentru a ne lăsa purtați ca o frunză în vânt, spre o uitare senină și deplină.