Iertați-mă!

(Am întins corzi de la o turlă la alta, ghirlande de la o fereastră la alta, lanțuri de aur de la o stea la alta, și dansez.)
–
Iertați-mă că m-am topit peste diminețile voastre dar ochii mei s-au deschis prea devreme spre un soare care a ars toate iluziile portului în care am fost aruncat.
Am purtat pe umeri o greutate prematură, o oboseală care părea să preceadă timpul meu, și am alergat pe străzi cu gura plină de vorbe sălbatice pe care nimeni nu era pregătit să le audă.
–
Iertați-mă pentru această grabă de a trăi totul, de a consuma lumina până la ultimul ei sâmbure.
–
Iertați-mă că nu am putut scrie cuminte, că rândurile mele au mușcat din marginile paginii precum niște lupi înfometați, lăsați liberi într-un oraș adormit de provincie. Am vrut să aflu masca realității, să văd nervii vibrând direct sub pielea lumii.
–
Iertați-mă pentru halucinațiile mele, pentru serile în care am transformat frica în aur și durerea într-un spectacol de bâlci.
Nu am fost decât un spectator aruncat pe scenă în mijlocul actului final,
Iar pașii mei au fost o fugă constantă, o revoltă împotriva limitelor.
Acum, la marginea apei, cu mâinile pătate de cerneală și de iluzii visate, vă cer iertare pentru crima de a fi văzut prea mult, prea clar și prea curând.
Totul o să dispară într-o maree care spală păcatele viziunii.
–
Iertați-mă, căci nu sunt decât un ecou care a învățat să strige mult înaintea vocii.