Mai este vorba de onoare?

Trăim o epocă a simulacrelor, iar mediul cultural românesc a devenit scena principală a unei farse administrative. Ca poet, resimt o dezamăgire viscerală observând cum literatura și arta sunt sufocate de un sistem instituțional osificat, în care valoarea a devenit o monedă de schimb pentru favoruri politice și liniște bugetară. Când la doar 27 de ani munca îți este deja consemnată istoriografic, când volume precum Inițierea în Martiriu sau Poezii își găsesc ecoul și validarea critică în afara jocurilor de culise, contrastul dintre exigența actului creator și precaritatea morală a sistemului devine nu doar izbitor, ci insuportabil.
Frustrarea mea nu izvorăște din orgoliu, ci din refuzul de a asista complice la degradarea unei vocații. Este un adevăr pe care puțini îndrăznesc să-l articuleze, paralizați de teama de a nu deranja conducerile instituționale care gestionează monopolul culturii de stat.
Există o tăcere asurzitoare în breaslă cu privire la modul în care funcționează, de fapt, marile instituții. Pentru a tăia în carne vie, trebuie să privim direct spre structurile care dictează falimentul estetic de astăzi:
USR a încetat de mult să mai fie o asociație de bresle vii și a devenit un aparat de protecție socială și culturală pentru o nomenclatură îmbătrânită în rele. Revistele finanțate masiv din bani publici prin intermediul Ministerului Culturii precum România Literară sau publicațiile satelit ale filialelor județene sunt transformate în feude personale. Aici, o gardă veche de autori depășiți de estetica secolului XXI se publică, se recenzează și se premiază reciproc într-un cerc vicios al autosuficienței. Calitatea lor literară este irelevant, contează doar carnetul de membru și loialitatea față de „conducerea centrală”.
Programele de finanțare a traducerilor (cum este Translation and Publication Program) au fost deturnate. În loc să promoveze vocile puternice, contemporane și capabile să reziste pe piața internațională reală, ICR pompează sume uriașe din bugetul de stat pentru a traduce și tipări cărțile aceleiași bucle de autori agreați politic. Se tipăresc tiraje întregi care ajung direct în depozitele ambasadelor sau pe rafturile unor librării străine unde nu le cumpără nimeni. Sunt autori promovați cu pompa banului public, a căror singură performanță este că știu să completeze dosare de finanțare și să facă parte din delegațiile oficiale la târgurile de carte de la Frankfurt, Paris sau Londra.
Spectacolul cel mai grotesc este goana anuală după recunoaștere externă. Asistăm la un lobby de un penibil absolut, unde aceleași comitete și comisii interne ale USR sau ale unor academii de casă trimit propuneri și nominalizări obsedante pentru Premiul Nobel sau alte distincții europene, sperând că zgomotul instituțional va compensa lipsa de geniu. Se organizează turnee de lectură de fațadă, plătite din subvenții publice, în care acești autori „oficiali” își citesc textele perimate în fața unor săli goane, doar pentru a se întoarce în țară cu titluri de fațadă și comunicate de presă triumfaliste.
Această stare de fapt nu este nouă în istoria umanității. Gânditorii stoici au diagnosticat exact aceeași putrefacție a sistemelor publice și aceeași slăbiciune a caracterului uman în fața puterii și a banului, lăsându-ne instrumente clare pentru a supraviețui intact spiritual.

Încă din antichitate, stoicii ne-au avertizat că a căuta validarea într-un sistem bolnav înseamnă a te îmbolnăvi tu însuți. Când instituțiile culturale cer compromis, filosofia stoică cere alinierea la propria natură și la rațiune.
Marcus Aurelius, un împărat care a disprețuit mereu curtenii lingușitori și gloria falsă, a scris în Gânduri către sine cuvinte care par adresate direct acestei elite literare de carton care se agață disperat de scaune și bugete:
„Peste puțin timp vei uita totul, peste puțin timp toți te vor uita. (…) Cât de ridicol și de străin de viață este omul care se miră de orice i se întâmplă în viață. Scopul vieții nu este să fii de partea majorității, ci să scapi de a te regăsi în rândurile celor nebuni.”
Acești autori caută o nemurire iluzorie prin decrete guvernamentale și bugete ICR, uitând că istoria literară adevărată nu se scrie în ședințele de comitet, ci în tăcerea bibliotecilor.
Seneca, în Scrisori către Lucilius, surprinde exact mediocritatea sistemelor bazate pe influență și aplauze cumpărate din vistieria publică:
„Cu cât sunt mai mulți cei care te laudă, cu atât mai mult trebuie să te întrebi: ce am făcut greșit de le plac acestor oameni?”
Aplicat la mediul nostru, a fi aplaudat de o conducere instituțională coruptă nu este o validare a poeziei tale, ci o dovadă că te-ai coborât la nivelul compromisului lor. A nu fi invitat la festivalurile lor finanțate politic și a nu primi premiile lor plătite din taxele cetățenilor este, de fapt, suprema distincție morală și estetică.
Epictet ne-a lăsat în Manualul său o regulă de aur:
„Unele lucruri depind de noi, altele nu. De noi depind gândul, impulsul, dorința… Nu depind de noi corpul, proprietatea, reputația, funcțiile publice.”
Iar exemplele sunt nenumărate din cele lăsate de înaintașii noștri învățați.

Nu intră în jurisdicția mea, ca poet, să decid cine conduce USR, cum își împarte ICR bugetele pentru traduceri sau ce autori bătrâni sunt trimiși pe bani publici în străinătate. Frustrarea apare doar când las aceste inepții externe să îmi tulbure liniștea. Ceea ce stă exclusiv în puterea mea este calitatea fiecărui vers pe care îl scriu, integritatea paginilor mele și refuzul absolut de a-mi trăda convingerile pentru o recenzie favorabilă în revistele de sistem.
Frustrarea pe care o resimt nu mă paralizează, ci mă clarifică. Faptul că sistemul cultural de la noi este cangrenat de superficialitate, dominat de o castă îmbătrânită în rele și obsedat de curse externe finanțate din bugete publice, nu trebuie să devină o scuză pentru abandon, ci un motiv pentru o și mai mare rigoare personală.
Rolul poetului/scriitorului nu este să fie funcționarul estetic al statului, nici o piesă de mobilier decorativ în saloanele oficiale. Rolul lui este să rămână martorul lucid al timpului său. Mă detașez de mizeria jocurilor de culise, lăsându-i pe cei care au nevoie de instituții pentru a mima existența literară să se devoreze între ei pentru resurse iluzorii. Eu îmi voi păstra cetatea interioară intactă. Cuvântul scris, dar mai ales publicul cititor, rămân singurul tribunal în fața căruia merită să răspund, iar timpul este singurul critic pe care nicio instituție nu îl poate cumpăra.

Cu deosebită considerație și respect, Constantin Stamate.