Deșert
Nisipul îmi scurge secundele,
Ca un ceasornic fierbinte în care pașii tăi nu mai lasă nicio urmă.
Aici nu crește nimic, doar dorința,
Înrădăcinată adânc în absența ta.
Aștept ploaia,
Acel miraj atârnat la marginea orizontului,
Acolo unde cerul se topește în praf.
Există grădini pe care nu le-am atins niciodată,
Dar le simt parfumul straniu,
Aroma aceea de trandafir sălbatic pulsând în respirația uscată a vântului.
O iluzie care refuză să adoarmă.
Setea aceasta nu e de apă.
E de umbra mâinilor tale,
De o oază de carne și liniște în mijlocul acestui ocean de piatră măcinată.
Fata morgana a luat chipul tău,
Iar eu merg, deșertic, spre ea,
Știind că la prima atingere va rămâne doar ecoul și timpul,
Scurgându-se înapoi, printre degete.
Published
