Tag: Poetry

Dragoste de toamnă


Amurgul se lasă peste odaie cu o tandrețe cenușie de violet și aur stins.
Chipul tău capătă paloarea unei clape de fildeș atinse de degetele unei amintiri.
Nu-mi vorbi, lasă cuvintele să danseze peste marginile noastre. 
Vreau doar muzica respirației tale, vagă și indecisă, plutind în aerul cu parfumul florilor renăscute între un zâmbet și-un fior.
Dă-mi mâinile tale, să le ascund sub buzele mele
Să rămânem așa, două siluete pierdute într-un peisaj de toamnă,
Iubindu-ne fără promisiuni deșarte în ziua fără de mâine Sub o lună palidă care nu cere nimic,
Stingându-ne încet împreună, ca două note prelungi în acordurile unui cântec regăsit.

Deșert

Nisipul îmi scurge secundele,
Ca un ceasornic fierbinte în care pașii tăi nu mai lasă nicio urmă.
Aici nu crește nimic, doar dorința,
Înrădăcinată adânc în absența ta.
Aștept ploaia,
Acel miraj atârnat la marginea orizontului,
Acolo unde cerul se topește în praf.
Există grădini pe care nu le-am atins niciodată,
Dar le simt parfumul straniu,
Aroma aceea de trandafir sălbatic pulsând în respirația uscată a vântului.
O iluzie care refuză să adoarmă.
Setea aceasta nu e de apă.
E de umbra mâinilor tale,
De o oază de carne și liniște în mijlocul acestui ocean de piatră măcinată.
Fata morgana a luat chipul tău,
Iar eu merg, deșertic, spre ea,
Știind că la prima atingere va rămâne doar ecoul și timpul,
Scurgându-se înapoi, printre degete.

Imaginară iubire

Ca o umbră peste parcuri părăsite,
Și tu, pari o prezență din ceață țesută ce-aluneci printre frunzele bătrâne.
Pari ca un zâmbet pe care nu l-am văzut niciodată
Ce se scufundă într-un plâns fără motiv.
Undeva, aud în ecou o vioară ce-mi taie respirația în două.
Parfumul, mirosul de toamnă uscată
îmi amintește de părul tău nevăzut.
O briză rece îmi atinge tâmpla,
Și cred, pentru o secundă de iluzie că este mâna ta.
Ochii tăi trebuie să fie ca iazurile în care se îneacă luna.
Cât de greu trec orele în așteptarea cuiva care nu există…
E o otravă lentă, să iubești un suspin,
Să îmbrățișezi aerul care tremură.
În colțul camerei, întunericul capătă silueta ta fragilă.
Dansăm un vals în tăceri, fără să ne atingem,
Căci orice atingere mi-ar ucide visul.
Ah, cuvintele nespuse!
Sunt cuvinte care sună mai bine dacă nu sunt rostite.
Tu îmi șoptești dincolo de auz,
Iar eu îți răspund cu un nod în gât, în limba tristă a frunzelor moarte.
Zori-mi zgârie cerul cu un violet pastelat,
Magia se rupe iar ceața se subțiază.
Începi să devii din nou doar o idee, un ecou, o amintire
a unei nopți care m-a mințit frumos.
Și ce rămâne dintr-o iubire imaginară?
Doar un ritm interior, și-acest poem lăsat pe masă, ca o mănușă pierdută.

Iertați-mă!

(Am întins corzi de la o turlă la alta, ghirlande de la o fereastră la alta, lanțuri de aur de la o stea la alta, și dansez.)
–
Iertați-mă că m-am topit peste diminețile voastre dar ochii mei s-au deschis prea devreme spre un soare care a ars toate iluziile portului în care am fost aruncat.
Am purtat pe umeri o greutate prematură, o oboseală care părea să preceadă timpul meu, și am alergat pe străzi cu gura plină de vorbe sălbatice pe care nimeni nu era pregătit să le audă.
–
Iertați-mă pentru această grabă de a trăi totul, de a consuma lumina până la ultimul ei sâmbure.
–
Iertați-mă că nu am putut scrie cuminte, că rândurile mele au mușcat din marginile paginii precum niște lupi înfometați, lăsați liberi într-un oraș adormit de provincie. Am vrut să aflu masca realității, să văd nervii vibrând direct sub pielea lumii.
–
Iertați-mă pentru halucinațiile mele, pentru serile în care am transformat frica în aur și durerea într-un spectacol de bâlci.
Nu am fost decât un spectator aruncat pe scenă în mijlocul actului final,
Iar pașii mei au fost o fugă constantă, o revoltă împotriva limitelor.
Acum, la marginea apei, cu mâinile pătate de cerneală și de iluzii visate, vă cer iertare pentru crima de a fi văzut prea mult, prea clar și prea curând.
Totul o să dispară într-o maree care spală păcatele viziunii.
–
Iertați-mă, căci nu sunt decât un ecou care a învățat să strige mult înaintea vocii.

Cântărețe timpuri

Le-am auzit apropiindu-se,
Nu cu urechea.
Acolo unde trupul se gândește pe sine
Sunt cântărețe timpuri,
Coborând în haite de lumină peste umerii noștri
de carne.
Curge prin noi un fluviu de frunze transparente?
Am vrut să strâng această durată de gând
Până-mi mărturisești de ce îmbătrânește piatra.
Dar timpul nu are gând.
Are doar niște corzi vocale întinse peste prăpăstiile
dintre oameni.
Când spun tu,
Un timp începe să cânte lovindu-se de marginea sângelui.
Când spui eu, un alt timp răspunde.
Nu noi trecem prin timp.
Timpul cântă prin noi, făcându-ne fluiere
Cu un cântec pe care nimeni, niciodată, nu-l va putea aplauda.
Palmele s-au transformat, demult, în ecou.
Ah, cântărețe timpuri…

La singular

Am îmbrățișat aurora de vară, uscată ca un potir de cupru. Pasul meu nu lăsa urme,
Sunt eu, rămas fără alibi în fața oglinzilor sparte ale veacului.
Am deșurubat balamalele cerului pentru a privi dincolo de decorul ieftin al nopților urbane.
Căutam un singur cuvânt, dar nu am găsit decât ecoul propriei mele respirații.
Câtă violență curată și câtă splendoare ascunde un corp care refuză definitiv pluralul!
Priviți-mă cum traversez bulevardele pustii,
În buzunare port fiole pline cu otrava blândă a melancoliei recuperate din statui.
Nu există mulțime pentru cel ce a văzut vegetația de foc a altor lumi.
Oamenii trec unii pe lângă alții îmbrăcați în uniforme, și-și împrumută fețele pentru câteva ore de somn liniștit, dar eu mi-am uitat masca pe fundul unui fluviu uscat și am refuzat pactul.
Totul se declină la un singur caz,
Viziunea mea este un trăsnet încremenit deasupra acoperișurilor de tablă.
Văd vapoare de aur naufragiate în bălțile de la marginea cartierului periferic, aud corul de îngeri cântând într-o limbă uitată din spatele zidurilor groase de cărămidă ale blocurilor.
Este o sărbătoare absolută a izolării, acel moment scurt în care lumina se sparge în mii de cioburi de diamant și pătrunde prin carnea mea.
Niciun frate, niciun amant, nicio umbră însoțitoare pe acest drum.
Am inventat culori noi pentru a descrie tăcerea și am botezat fiecare secundă cu numele unui martir necunoscut,
Iar cum, când zorile bat din nou la porțile de fier ale orașului, eu pășesc mai departe, neclintit, la singular.

Într-o zi

Într-o zi, fără ca cerul să anunțe vreo schimbare,
Ploaia va începe să cadă peste amintirile noastre cu un murmur șoptit,
Va fi o zi gri, învăluită în nuanțe de liliac topit, o zi în care străzile devin pașii noștri tot mai nesiguri.
O tristețe straniu de familiară, se va așeza pe marginea ferestrei, plângând încet în inima orașului, așa cum plouă peste frunzele uscate ale grădinilor abandonate.
Totul va căpăta ritmul lent al unui oftat, o muzică dinaintea tuturor cuvintelor, mătăsoasă, plutind incert între ceea ce a fost și ceea ce nu va mai fi niciodată.
Într-o zi, ne vom trezi ascultând cum suspină monoton violinele toamnei prin unghiurile uitate ale odăii.
Ne vom privi palmele ca pe niște hărți șterse de vreme, întrebându-ne unde s-au scurs orele acelea febrile? Gândurile vor trece asemenea unor corăbii fantomă pe un canal înghețat, purtând cu ele frânturi din cântece vechi, rime nedecise și ecouri dintr-o tinerețe care s-a stins fără zgomot, ca o lumânare udată de brumă.
Vântul va purta frunza moartă dintr-un colț în altul al aleii, Iar noi o vom urma fără o țintă anume, trași înapoi doar de firul subțire al unui dor fără nume.
Cât de stranie va fi atunci amintirea pașilor noștri de odinioară!
În acea zi, limba vorbită va deveni o povară prea grea,
Vom prefera nuanța în locul culorii pure, semi-umbra în locul luminii uscate, șoapta nedefinită în locul adevărurilor rostite răspicat.
Va fi clipa când o zi suspendată devine un vis nedesăvârșit și o trezire prea târzie,
În care ploaia continuă să cadă spălând ultimele urme ale unui trecut pliat cu grijă într-o scrisoare veche.
Într-o zi, fără resentiment, vom înțelege că viața nu a fost decât această pauză muzicală,
Un amurg prelungit în care ne-am pierdut și ne-am regăsit doar pentru a ne lăsa purtați ca o frunză în vânt, spre o uitare senină și deplină.

(Oare când?)

Plouă peste marginea cuvintelor, fără nicio noimă peisagistică, groaznic…
Mă lovesc de colțul unui sentiment rotund și mă întreb: Oare când a început tăcerea asta să aibă greutatea unui trup de om?
Timpul și-a pierdut forma de timp și a luat forma unui suspin prelung,
Oare când?
Sufletul se îmbolnăvește de prea multe nuanțe, obosit de propria lui transparență.
Caut o literă nouă, o consoană de care să mă sprijin ca să nu alunec în această muzică monotonă ce-mi spală peisajul interior de orice certitudine.
Aștept secunda aceea ascuțită, târzie, care să spintece norul, lăsând fie să respirăm lumina nefiltrată a non-ființei, fie să ne scurgem, definitiv și dulce, în silabele umede ale umbrelor.
Oare când s-a rupt un os în arhitectura luminii, iar zgomotul ne-a strivit pe amândoi sub o greutate oarbă?
Am ajuns să îmi respir propria absență, să mă izbesc de muchiile tăioase ale unui dor atât de dens, că-mi beau oful dintr-un pahar al disperării și mă holbez la deformata umbră care nu-mi mai aparține.
Oare când s-a transformat verbul a fi, într-o cicatrice care urlă?
În sfârșit, ghearele!
Fiecare amintire are acum forma unui pumnal înfipt exact în centrul vorbirii.
Nu mai caut în spațiu, caut în măduva cuvintelor, în tăcerea asta grea care a început să aibă miros de abator de silabe.
O vioară neagră, deșănțată, îmi sparge tâmplele cu o violență absurdă, și am devenit doar o rană deschisă, rostogolindu-mă prin vid.
Oare de când nu mai vreau nuanțe și nu mai suport acordurile moi?
Vreau prăbușirea brutală a tavanului peste iluzii!
Aștept ca securea acestei suferințe să-mi reteze ultima rădăcină de luciditate.
Oare de când acea secundă supremă, tăioasă, sfâșie cortina și ne lasă a ne izbi deodată, cu frunțile însângerate, de peretele ultimului sens?

Pasărea fierbinte

Ah, plânsul acesta ce curge din frunze bolnave!
Ce aer greu, ce parfum sugrumat
Îi anunță zborul ei mut!
Iat-o!
Pasărea fierbinte!
Născută din febra halucinantă a amurgului,
Coboară ca un arc de aramă peste inima mea!
Ce dâră de fum!
Ce muzică sfâșietoare!
E un suspin de viori obosite
Ce plâng, disperate, sub degetele ploii!
Privește cum tresare în pieptul meu gol!
O, pene de sânge!
O, gheare de jar!
Ea nu cântă! Doar sângeră sunete oarbe!
E un foșnet de mătase ruptă brutal în noapte,
Ecou absolut al iluziilor pe care le-am ucis!
Mă arde!
Mă arde cu aripi de ceară topită
Iar pulsul îmi bate un ritm infernal,
Căci zborul ei este unul al durerii!
Ce patimă surdă îmi mistuie carnea,
Cerându-mi, în schimbul luminii, cenușa!
S-a stins un astru bolnav
Prăbușit dintr-odată în abisuri.
O, sufletul meu, fântână secată pentru totdeauna!
Mai păstrezi doar urma unui tăciune amar!
A fugit!
Pasărea fierbinte a plecat spre alte tristeți,
Spre alte ferestre izbite de vânt!
Rămân pradă umbrelor reci, zdrobit!
Într-o cameră goală, căutând
Cum jarul din vene continuă, nebun,
Să sângereze!


Suciții!

Trec umbre sfâșiate pe caldarâmul ud,
Sub felinare ce sângerează o lumină bolnavă.
Ei sunt suciții…
Încovoiați sub o armonie pe care cerul a scuipat-o,
Purtând în priviri golurile unor visuri nenumite.
Niciun refugiu pentru pasul lor damnat.
În ei răsună agonie,
Un plâns de corzi rupte ce taie liniștea.
În inima lor plouă hidos și rece,
Așa cum plouă peste morminte părăsite.
Toți sunt spaima nervilor întinși până la nebunie.
Nu le cereți culori, nu le cereți salvare!
Ei beau doar pelinul halucinațiilor,
În acea oră de crepuscul.
Când ziua se prăbușește, sufocată de noapte,
Sunt tragici ai colțurilor de stradă
Cu fețele mâncate de frig.
Zgâriind cu unghii goale zidurile neantului
Nimeni nu le va ierta vreodată ritmul frânt,
Lăsați-i să se stingă, lăsați-i să cadă!


Nouă

Aud pașii pe scara de lemn putred.
Sunt pașii mei, dar eu n-am părăsit patul de nouă zile.
O muscă grasă, cu ochii crăpați,
își freacă picioarele pe icoana afumată din colț.
Dumnezeu tace și privește…
Sub podele, cineva râde.
Un râs subțire, ca o lamă de brici pe pielea întinsă a gâtului.
Sunt eu, celălalt eu, cel care a ridicat toporul în somn,
Cel care a strivit păianjenul.
Febra îmi îmbracă oasele într-o cămașă de forță invizibilă.
Pe stradă, noroiul înghite cizmele bețivilor,
Toate felinarele plâng cu o lumină scârboase.
Totu-mi e carne, noroi și agonie…
Carne care se vinde, carne care tremură, carne care putrezește înainte de a respira ultima oară.
„De ce tremuri?”, mă întreabă umbra mea,
„Pentru că am înțeles”, îi șoptesc,
Nouă!
Nouă lovituri oarbe în țeasta rațiunii,
Nouă etaje subterane unde sufletul se târăște în genunchi,
Cerșește mântuire de la un câine mort de pe trotuar,
În timp ce buza-i spartă zâmbește tăiată.
Sângele are gust de rugină cu care nu mai poți cumpăra nimic.
Voi aștepta dimineața care nu mai are curajul să urce scările.


Vis

E ploaie măruntă, mai degrabă un abur târziu,
Nu e nici plânset asurzitor, nici tăcere deplină,
Doar o muzică slabă, dezacordată, ce lovește sticla în ritmul unei inimi ostenite.
De ce se întristează orașul?
Nu știu, și tocmai acest dezgust fără un motiv anume, această lâncezeală a pietrelor m-apasă cu o dulceață bolnăvicioasă.
E un ecou de viori tomnatice, care îmi leagănă mintea fără să o trezească de-a binelea,
O reverie ce plânge în interior exact așa cum plouă peste acoperișuri.
Aici, în încăperea sufletului, nu mai există culori clare.
Nu caut lumina crudă a amiezii, aceasta-mi rănește conturul fin al amintirilor.
S-a stârnit un vânt rece dinspre orizont,
Și-s purtat pe străzi înguste, lăsat în voia suflării
Dincoace și dincolo, asemenea unui rest de viață.
Orice certitudine s-a uscat în acest peisaj,
Merg, și pașii mei nu lasă urme,
Asemenea unei frunze moarte ce și-a uitat cu totul ramura de origine.
Apele parcurilor ascunse stau nemișcate sub bolțile de frunziș bolnav.
Lebede negre par secrete mărturisite în șoaptă.
Pe fundul apei, luna își scufundă chipul palid
Și gândul coboară acolo, printre rădăcini putrede și alge, căutând o liniște pe care aerul de deasupra, nu o mai poate oferi.
E o scufundare voit lentă într-o jale dulce.
Și totuși, deasupra tuturor ruinelor interioare, rămâne melodia.